Colivia

Cu certitudine, am simțit că o cunosc! De când i-am citit primele cuvinte- printre cuvinte. Nu era posibil să ne știm. Locuiam în orașe diferite, la sute de kilometri distanță. Dar îmi doream să o cunosc! Permanent îmi spuneam că voi călători special pentru asta! Timpul însă a găsit că e mai bine altfel. Ne citeam cu mai multă atenție. Fiecare necuvânt era înțețes corect. Și asta, mă bucura nespus! După o vreme, discutam parcă mai personal (fără a ne fi cunoscut în fapt). Continuam să mă mir cum reușește să îmi simtă zbaterile sau emoțiile, cum reușește să găsească sensul cel mai potrivit al cuvintelor sau tăcerilor mele. Citea printre rânduri, și dincolo de punct! Am simțit-o apoi retrasă, timidă, discretă. Dorința mea de a o cunoaște creștea direct proporțional cu închiderea ei . Apoi eu am tăcut, ea a sesizat, fără greutate, mi-a știut dorul, mi-a simțit încercarea de a dori să mă înalț, dar încă nu… Îți mulțumesc acum pentru asta! Uneori necunoscuții pot avea ochi cu care să vadă până în adânc de suflet, în timp ce apropiații nici nu bănuiesc tulburarea. Oamenii care reușesc asta, mi-i doresc prieteni! Unii îmi rămân prieteni. Nu este nevoie de multe cuvinte, nu trebuie să le explic amănunțit, ei înțeleg. Este suficientă o privire pentru a fi siguri! Privirea aceea scurtă, cât o bătaie de aripă, iar cuvintele dispar. Rămâne zborul . Uneori în tandem. Alteori…. multitudinea aripilor care se ating, produc o urmă de rețea, conexiunile se fac rapid, fără efort, astfel încât poți simți cuvintele aproape fizic. Cred că am deviat de la subiect. Intenția mea este să îi mulțumesc acum! Știu, a trecut deja mai bine de o lună de când am zărit sclipirea din ochii tăi! M-am tot gândit cum să îți spun cât de mult apreciez sinceritatea și sufletul tău! Cât apreciez munca pe care o faci și răbdarea pe care o exersezi, dragostea pe care o reverși asupra copilului tău și liniștea din inima ta! Migala cu care lucrezi în atelier, imaginația și tăcerea ta! Știu, gândurile ei, nu sunt ” doar niște cuvinte„ ele reprezintă un zbor, o urmă pe cerul fiecăruia din cititori. Zborul ei nu este în imensul albastru, ci se citește poveste într-o colivie! După ce vei fi eliberată, vei gusta curcubeul și pe măsură ce te vei înălța, apropiindu-te de verde, vei ști de ce mi-ai dăruit o aripă! Să îmi faci zborul mai ușor, să mă bucur de cuvinte-fluturi!

Onorată să vorbesc despre tine, Daniela!

wp-image-1007111264

wp-image-1369123305

Aripa verde am primit-o în ziua în care ne-am cunoscut!

Mulțumesc, coliviadefluturi  !

Advertisements

Hărți

 

 

Să fie oare aceasta harta pe care va trebui să te caut? Voi urmări umbra crengilor pe cer și în clipe prielnice, o voi atinge. Chiar dacă pare de neatins. Mlădițele s-au oprit din a crește, au o limită pe care nu o pot trece. Nu ne era îngăduit! Va trebui să îmi resuscitez de câteva ori speranța… Dacă o să îmi răsari ca un hățiș? Voi îndepărta fiecare formă creată, voi ridica fiecare piatră a norilor și te voi chema pe nume ! Poate că mi te vei arăta ca o plasă de fluturi . Voi veni cu alaiul meu de gânduri, ne vom năpusti asupra buzelor tale! Ori încrengătură de vise? Am deslușit fiecare necuvânt al tău. Ne-am purtat frumusețea în interiorul sufletelor noastre, arareori ghicea cineva ce strălucire putea emana ea! Vei fi oare în seninul dintre brațele verzi? Așa ne erau hainele în sfârșitul acela de vară, ca și inimile! Mi te arăți în vise ce dor. Așa te-am purtat toată viața. Fâșii de lumină imatură, cursuri de râu fără sfârșit. Albia gândului de tine am umplut-o cu sfere luminoase , le arunc spre înalt, amețind verdele, încerând să îl ating veșnic. Să fii oare în tunetul care îmi rănește timpanul? M-ai văduvit de bucuria de a-mi fi strop. Mi-ai răcorit retina cu boabe mici , de rouă fierbinte, arătări a ceea ce nu s-a aflat. Încă!

 

 

 

(Foto : Alexandre Chabot- Leclerc)  Sursa: http://www.amusingplanet.com/2015/09/crown-shyness-peculiar-natural.html

 

Alba

nefes&breath

(Foto: Nefes&Breath)

Peste tot verdele din lume, se abate periodic gândul zgribulit al toamnei. Ciclic, neostenit, fără ezitare, abrupt. În potopul de verde, caut cu disperare începutul, mugurele, firul nevăzut care face posibilă naşterea bobocului de floare, zbuciumul abia zvâcnit al valului verde-albăstrui, coconul din care va zbura peste o vreme fluturele. Ca și primăvara, toamna mă emoționează prin ceea ce aduce în colorit, în aromă, în amintire.

Alba, locuia în palma Primăverii. Îndrăgea nespus atingerea ei delicată și mereu își dorea să aducă bucurie prin alegerea pe care o va face.Aștepta cu nerăbdare ziua în care preaplinul inimii Măriei Sale, avea să se reverse din nou asupra unei sfere verde-albăstrii, iar ea va fi liberă să aleagă unde își va petrece cele 92 de zile de libertate absolută. Avea posibilitatea să se adapteze oricărei specii. Putea fi orice și-ar dori! Mereu alegea altceva, își dorea să fie când fulg (la început firav și moale, care pe parcurs se transforma într-o pană din ce în ce mai albă, iar în final avea să fie ținută in mână de oameni, păstrată cu grijă într-un suport numit ciudat ” călimară”), când  mugure palid, lucios,( ce se va închega petală, care va atinge în joacă fruntea unui tânăr oacheș care se ascunde sub meri înfloriți). De data aceasta s-a găndit mai mult înainte de a alege. Ar fi vrut să rămână mai multă vreme, cât mai multă,  în locul acela larg și plin de miros de iarbă crudă. S-a gândit să fie spuma valului de mare. Și a fost! Doar că acesta avea să fie, fără ca ea să știe, ultimul ei început! Onoarea de a fi dantela valului , se acorda doar celor ce erau gata să moară. Ea era nemuritoare! Cum avea să aleagă așa ceva ? Stăpâna ei îi va permite? Dacă o va supăra cu mofturile ei ? Totuși, a ales! Iși dorea doar să încerce să înțeleagă cum va evolua ca și sferă multicoloră , aparținând necuprinsei mări, se și bucura la gândul ca va atinge poate vreun peștișor, sau poate un căluț de mare o va întreba cum este lumea de dincolo de perdeaua vălurită! Primăvara a privit-o cu dragoste și a înțeles! Nu ar fi putut să o rețină. Cândva poate că i-ar fi reproșat că nu i-a permis să cunoască îndestul Pământul. Așadar, minuscul bob de apă sărată, se strecura neobosit printre fire grele de nisip, căutându-și mereu valul.. Uneori atingea trupul câte unui om, dar de cele mai multe ori acesta încerca parcă să o strivească. Aluneca atunci grăbită până la poale de mare, pentru ca imediat să fie aruncată cu și mai multă putere, asupra altuia. Dacă ar fi știut!

Ar fi ales, poate, să fie lacrimă! Atunci ar fi izvorât din primăvara unui verde blând, i-ar fi mângâiat obrazul lui de OM, ar fi poposit pentru o clipă pe ”arcul lui Cupidon”, și ar fi sfărșit înghițită cu sete, de cel pe care și-a dorit dintotdeauna să îl cunoască până în măduva oaselor!

 

Nuanțe

Adesea ne lăsăm pradă gândurilor hoinare, firicelelor de amintire, abia mijite din negura timpului, permitem să se formeze caiere de gânduri, pe care, în încâlcelala lor, greu le așezăm pe ghemul sau mosorul potrivit. Suveica timpului, doar ea, ne poate atenționa că viața nu e numai gând, e și faptă!

Țesătura se vrea curată, cu model neschimbat, cu linii drepte, alegeri corecte și bune. Războiul de țesut însă, are secretele lui, cine nu cunoaște procesul tehnologic, poate spune că ar fi ușor . Nu , nu voi descrie drumul lânii , sau al inului. Voiam doar să privesc în urmă ca să pot înainta.

Desfășurată, țesătura a fost verde. Din fir de iarbă grasă, lucernă și frunză de nuc parfumată. Vița-de-vie, a completat modelul. Peste ani, dorința de a avea un model unic, mi-a tulburat verdele și mi-a aruncat umbre de galben peste lanurile de grâu și dealurile din dantelă portocalie! Am privit cu atenție și am căutat și alte culori în viața mea. Uneori, puțin albastru îmi mângaia fruntea, pentru ca să pot spera într-un model reușit, finit, clar, dinainte stabilit. Dar atât!

De curând, am privit țesătura cu detașare, ca și cum nu aș fi fost eu cea care a creat-o. Mi-aș fi dorit să fi fost în stare de fapte ! Să lupt pentru aripile ce mi le doream. Să smulg cu mâinile goale porțiuni gri de pe suprafața cerului meu, să spun mai des ce simt, să îmbrățișez mai des, să vorbesc mai puțin, să privesc mai mult, să învăț și alte nuanțe, să mă bucur de cântec, să dansez până la epuizare, să urc până în cel mai înalt vârf.

Se apropie toamna, culorile se schimbă, urzeala nu mai este atât de bine întinsă. Îmi doresc să pot să îmi desfac aripile peste un model finit, compact, cu sens. Și dacă firul se va destrăma pe alocuri , este doar din pricină că nu am știut să echilibrez: mândria cu îngăduința, iuțimea cu blândețea și neiertarea cu dragostea.

Acum știu!

 

IMG-20170816-WA0006

(Fotografie realizată de fiica mea, Diana)

Trecere

Dacă las timpul să se scurgă, voi căuta să îl ating din nou, măcar cu  amintirea. De aceea aștern cuvinte, pentru ca atunci când, uitată, imaginea se va rostogoli în timp, o voi putea atinge din nou, sub forma unei emoții primare, rotundă, grea, verde, amară : durerea! O voi ridica, mângâind-o cu degete tremurânde!

Păsări!

Zbor peste vremi. Aripă și cuib. Verde. Clopot. Nod. Strânsoare. Cântec. Liturghie. Adiere! Ere.

Undă!

Urmă a timpului pe ape. Velă. Suflare. Viață. Măreție. Val. Trecătoare. Vânt. Mal.

Verde!

Emoție. Liniște. Ecou. Nemișcare. Veșnicie. Țipăt. Clar.Singur. Adânc. Venin. Pierdut.

Înalt!

Dor. Șarpe. Piatră. Vale. Zeu.

 

Fistic

 

 

Putea merge cu fruntea sus! Era tânăr, voinic, chipeș. Făcuse și patru clase primare, știa citi! Calcula cu ușurință câți lei ar fi primit pe tăurașul cel tânăr în târgul din apropiere. „Ovreii” din comună aveau afaceri mici, dar rezistau timpului (și timpurilor). În iarna lui 1917 își pierduse tatăl pe front . Avea alți șase frați mai mici, cărora le purta de grijă. Avea de-acum și propria sa familie, o nevastă tânără, înaltă, cu ochi verzi și păr castaniu, bogat și ondulat, cu degete lungi și subțiri, potrivite pentru o pianistă, un băiat și o fetiță cârnă și pistruiată.

***

Gospodar, și-a construit cu multă trudă o căsuță din chirpici cu trei camere și tindă mare,  cu ferestre frumoase, mari , cu câte trei geamuri fiecare, cu uși sculptate de meșteri tâmplari ( „în trei canturi”) iar grădina era înconjurată de salcâmi tineri . Peste câțiva ani, avea să se descurce mai bine, să se „ridice” puțin , vor munci „ falca ” de pâmant pe care au moștenit-o, vor crește și animale, poate că mama lui se va face bine (zăcea în pat, iar el , fratele mai mare trebuia să „cate” de ea, să îi apropie cana de buze, să o mute de pe un pat pe altul , să o spele) …peste câțiva ani însă, avea să afle cum, neputiincioasă,  soția lui a trebuit să privească cum grânele și vitele, și găinile, aveau să dispară din bătătura și din podul lor. Și cu câtă trudă munciseră amândoi!

***

Războiul, un alt război, mai aprig și mai hidos, a venit așa cum nu se așteptau ei, tineri, la început de drum… un aerodrom era consrtit în grabă în apropiere, bombele șuierau asurzitor pe câmpurile din jur, fetița în cămășoi de cânepă albă stătea cu nasul lipit de geam, desculță, privind îngrozită cum sar bucăți de pământ amestecat cu mâl, crengi și pietre, iar frățiorul ei, cu câțiva ani mai mare, protector, o învăța să se roage „Dumnezeului celui viu”! Podul era gol, burțile le erau goale, mintea se golise de orice gând uman. Ce să mai mănânce? Oare se mai putea găsi o sită de mălai? Se mai puteau bucura de o „geandră”? Cojile de la vreun cartof rătăcit în beci ar fi fost un deliciu! Ieri, un copilaș din vecini plecase cu ceva zeamă la frații lui care munceau pe cămp, pe umăr cu o trăistuță vărgată, în care luceau câteva blide… un aviator însă, a fost prea zelos și a asemuit strălucirea aceea cu o cască a inamicului. Groaza se strecura în sufletele lor curate, crudă și nemiloasă. Lacrimile secaseră, ca și fântânile din jur.

***

L-au găsit primăvara, când se dezghețau zăpezile cele de doi metri. Vălătucii aceia de zăpadă l-au acoperit și animalele nu au putut să îl sfâșie înghețat! Consătean cu ei , plecase în iarna lui 1946, să ducă surorii lui, dintr-un sat vecin – un sac  de mălai, ca să nu moară de foame…au aflat însă și alții despre asta și l-au urmărit în noaptea aceea rece și întunecată. Cei care nu mai aveau nimic de mâncare au inceput să își fiarbă opincile, coji de tot felul, ierburi și amestecuri neînchipuite atingeau cerul gurii românilor.

***

– „nu, nu vreau din asta, bleah, nu îmi place aroma de fistic”

 

 

-Sarolta-Ban

( Foto:Sarolta Ban)

Dorinţă

….

să te străbat cu pașii minții și să îți mângâi chipul înghețat

să te privesc prin valuri de zăpadă și să-mi apari mereu îndepărtat

să te citesc așa ca pe-un papirus, sau ca pe-un Braille,  nedeslușit

să te visez cum nu mi-ai fost vreodată

și să te uit
P1070472-Modifier-1-2 f web[1]

(Foto JM Deltombee)