Ochi sfredelitori

Îmi zbura mintea la ceea ce a fost.

La noaptea cu lună plină și goală de cuvinte, la faptul că ai plecat atât de neașteptat, la cât de greu ne-am luat rămas bun, la faptul că a doua zi am sperat să suni, la realitatea că nici eu nu am făcut-o…am umblat prin oraș, tulburată fără țintă, devreme, cu gândul meu -pleură minții tale, cu zăpada scrâșnind sub picioare, cu ochii larg deschiși dar orbi, hoinară cu mintea, cu părul desfăcut (tu știi că eu nu port părul așa). Umblam de câteva ceasuri. Epuizată, îmi imaginam că vom lua prânzul împreună, dar acesta a trecut și trupul își cerea drepturile. Mintea și ea. Mă usturau ochii din cauza frigului, îmi suflam în pumni dorințele și urlam cu mintea dorurile. Trecusem de două ori prin fața (unei bătrâne cu ochi sfredelitori) farmaciei: „ să-mi iau medicamentele? să nu le iau? mai bine aș mânca ceva, să nu mă prăbușesc”! M-am hotărât să iau un covrig cald, moale, aromat. Dar după ce l-am văzut împachetat, am uitat de el. Mă gândeam la tine. Îți vorbeam, îți explicam cât gând îți dedic, câtă viață îmi doresc! Fizic, nu ți-am spus nici un cuvânt. Dar le-ai simțit pe toate! Am pornit pe o străduță îngustă, pustie, rece. De nicăieri a apărut bătrâna și a întins mâna. Am privit-o țintă, i-am întins punguța și am pășit înainte , fără să mă gândesc la ce se întâmpla. M-a urmărit imaginea aceea. Am simțit un fior, ca și cum ea ar fi știut!

Îmi zbura mintea.

Dacă și tu ai întâlnit-o? Dacă tu nu ai avut  nimic în mână? Dacă ea te-a privit cu ochi sfredelitori și tu te-ai gândit că cel mai bine ar fi să o ajuti cu ceea ce ai ? Dar tu ai uitat că nu mai aveai nimic. Doar viața! Se poate. Dar era vară. Umblai hoinar și fără țintă, cu inima lipită de pieptul meu, (în locul acela din dreapta), să fiu eu singura femeie cu un sân și două inimi! Și i-ai întins mâinile. Când ți-a privit vânătâile, pentru că avea ochi sfredelitori, a știut! Și …

îmi zbura!

Prin fereastra rabatată, a pătruns ușor, s-a așezat în fața mea, pe oglindă. Am povestit. Îmi era teamă că nu va avea răbdare să îi spun toate. Dar, a zăbovit. Și-a strâns aripile, în liniște, s-a odihnit în palma mea, mi-a mângâiat degetele și a căutat urma sărutului acela de Departe

 

Destin

Mi-au aprins verdele în vena cavă.

Au străbătut ţinuturi de gheață, mi-au irigat palmele reci şi au secătuit de vlagă mintea-mi beteagă.

Aleargă prin artere.

Sperând să străpungă eternul abis să alunece cald în inima mea şi dorul să-mi ia.

Să-l poarte încet în brațe şi-n trup, durerile toate să pot să le rup să-ţi fiu o limfă nouă şi-un sânge curat. 

Nu te-am uitat!
*
(Îi văd prima oară anul acesta. Aş fi gândit poate la ei ca şi pereche, însă erau separați. Creşteau la câteva palme distanță, privindu-se pe furiș, legănându-şi dorurile, îmbujoraţi şi fremătând. Tineri. Dacă vântul ar fi vrut, ar fi putut face ca petalele lor să se apropie şi din miezul pământului ar fi ţâşnit ca un izbuc, dragostea! Dar pământul era ud, macii prea departe ca se poată atinge, abia dacă unul mai putea să viseze. Ropotul de ploaie i-a surprins. I-a lipit de ţărână, i-a lovit repetat cu fruntea de cer, le-a zdrobit aripile, rărunchii ….şi abia atunci când seva a încetat să mai urce, destinul a strigat:”de ajuns”!)

Metamorfoze

Cât albastru să-ndrăznesc să cer?

Cât cer să mi-l doresc senin?

Atât cât cer, nu voi primi nicicând

De-aceea, judecând după culori

Rămân neliniștită, aşteptând.

Sub ochii mei se împletesc absurd

Albaştri irişi cu albastre unde

Care vor dispărea curând şi nu ştiu unde.

Se vor fi spart înt-un tablou multicolor!

Şi-un curcubeu a apărut din dorul lor…

Iluzorie

Aş fi rămas acolo, cu ochii împlântaţi în senin, cu părul răvăşit, respirând odată cu pământul, răstignită pe muchia de deal, mângâiată de vântul tânăr, cu porniri nebune. 

Atât de aproape de tine și totuși atât de departe! In marea de verde mi-am înnecat surâsul albastru. Cândva era strălucitor, asemeni aurului de pe fruntea soarelui. 

Aş fi rămas acolo, la granița dintre cer şi pământ. Cântecul cocoșului mi te-a răpit şi am rămas doar cu iluzia că e primăvară! 

Marea (iubire) uitată

 

EVOY eMMA mC

(Foto: Emma Mc  Evoy)

 

Ating amintiri dispărute în timp

le caut în marea uitării

mai sper să zăresc o frântură de val

să nu devin rob disperării

a fost chiar greșit să gândesc să te uit

când valul simțeam că mă-nghite

citeam rânduri vechi în scrisori labirint

șergând mări sălcii și ispite

din ochi și din gânduri

din cugetul meu

din adâncuri de mare uitată

te-aștept să te-ntorci, să fii iar al meu

pe țărmul de mare sărată…

Ating amintiri dispărute în cer

le caut în mâna-ți curată

dar norii acopăr și soare și dor

și-mi fură lumina lui toată.

Țintesc amintiri ce-mi pun foc în privire

te caut cu-aripa pereche

păcatul mi-l iartă, dar dă-mi înapoi

și zborul și valul și dorul din noi

și marea uitată!