Mărturie

 

Poate că pentru tine verdele este o culoare obișnuită. Sau neutră. Sau neinteresantă. Ori poate să nu îți inspire nimic. Astăzi, mai accentuat decât ieri, verdele mi-a pătruns până în călimara sufletului și acolo a prins a se desprinde de ierburi și copaci , s-a apropiat și mi-a invadat mintea! Iar aripile-i au rămas sub fereastra mea…

 

 

 

Advertisements

toate ploile

Doar dacă ai veni cu ploaia

Mi-ai stinge dorul pătimaș!

„Înneacă-mă” îmi strigă gândul!

Și fă-ți în pieptul meu sălaș.

Să tremur printre stropi de rouă..

( nu mă lăsa să mă gândesc! )

Și marea, dar și miezul verii

Și stelele și ..

te iubesc!

( photo by delskooo)

 

nemeritat

în poezie ar trebui să existe rimă

ar trebui să existe o căldură și un sentiment de apartenență

aș insista chiar că e bine să ne putem regăsi în cuvinte

dar oare sunt ele poezii?

urc și țin palmele întinse

sperând că pasul următor

va fi mai aproape de zona de graniță

știu că acum mă asemeni cu o celulă

care ți-a penetret ființa și care

a reușit să se multiplice atât de mult

încât te-a invadat

ți-am curs pe degete ți-am traversat inima

alungând de acolo și ultima fărâmă de putere

te-am ademenit în verdele pășunilor

și acum îmi trimiți stropi de rouă

daruri nemeritate

pe care le port pe frunte asemeni diademei

care ne-ar fi fost cununie

(irene horvath)

Semne

Să scrii ca și când acesta ar fi singurul mod în care cineva te-ar putea auzi! Dar nu e suficeint să auzi. Tu știi ca nu e același lucru! Deși pare că mă auzi, nu mă asculți! Orice vorbă spusă printre dinți , capătă valențe de ocară. Și așa și este. Îmi umpli mintea cu vorbe, le verși în grabă, ca și cum dacă le-ai păstra te-ar frige pe limbă, le lepezi cu indiferență și apoi pleci, scuturându-ți mâinile și atingându-ți în grabă obrajii (pe interior, ca să simți dacă gura ți s-a golit de cărbuni), pleci, aruncând cu putere o vrajă spre ușa buzelor mele, care rămân nemișcate și drepte, uscate, ca un lemn vechi și noduros..Cum să te fac să îmi asculți vorba? Nici gândul nu ți-l pot încredința. Mă feresc să mă gândesc la tine. Dacă totuși mintea îmi joacă feste și se abate de la rutina zilnică, gândul devine deodată dureros, se transformă în faptă; te caut în curbura unei frunți înalte, în împreunarea unor spâncene ce umbresc ochi pătrunzători, te caut în zbor de pasăre și în trunchi de copac, îmi ating apoi cu repeziciune buzele, te simt acolo, în scoarța care tremură la orice atingere.. Cuvintele vor să iasă, să se destrame, să se reverse pe pământ, să plutească în aer-dar să nu rămână închise !Prizonieratul presupune stăpânire de sine. Însă eu nu stăpânesc decât trecutul! Prezentul nu mă lasă să spun nimic. Vorbele care au fost spuse, șoaptele, strigătele, suspinul acela prelung! Uneori , să fii viu (și mut), mi se pare ironia supremă! Alteori, e ceea ce trebuie. Ne-am scris atunci. Ne-am scris pe șervețele, pe cărți, pe mâini, ne-am scris chiar și pe inimi! Acum, rămâne doar semnul că pe acolo au trecut cândva cuvinte. Inima ta nu a putut continua să bată în același ritm cu o turnătorie care produce oțel. Deși ardea asemeni ei! Oțelul a rămas aici. Greu, alunecos, asemeni cuvintelor scuipate. Focul a rămas acolo..

(Navarro Baldeweg Asociados, Francesco Mattuzzi · Hertziana Library in Rome · Divisare)

Creaţie

(my photo)

Nopţi în care gânduri de lumină îmi înconjoară prezentul, mă aruncă pe malul realităţii, asigurându-mă că nimic nu poate fi mai înşelător, decât timpul. El, care alunecă, se întoarce, se zbate, tace şi trece!

Dacă aş fi putut, ţi-aş fi scris în fiecare noapte, pe câte un petec de cer. Ai fi înţeles golul. A rămas la fel de sec. Fără atingerea aceea care face ca viaţa să se simtă a fi trăită. Adică, deşi eşti înflorit, nu porţi rod. Nu străluceşti!

Şi câte vise au existat în neant, toate au prins contur, descoperind o lume cu totul nouă, minunat creată, dar fară lumină…

570-590 nm

Voi amesteca cu mâinile mele toată cerneala mării și verdele de mugure târziu. Suflet stors de toată energia! Picătură cu picătură, legate, strânse, adunate în pumni. Între freamăt și frământare nu pot lăsa spații. Orice strop răcoros, îl trec prin arșița propriului filtru. Curcubeul simțirii și-a redus rogvaiv-ul, limitându-se la ”vai”, secând urma de violet ce s-ar fi putut ivi, naivă, în bruma aceasta de bucurie. Timpul mă înșeală, (ca și până acum), cerându-mi iarăși dovezi, că încă mai pot să respir, să îmi amintesc, să simt! Îi voi răspunde cu strigăt mut, cu apăsări puternice pe taste( ce-mi par dale), cu privire tulbure, ca de om confuz. Nu va fi mulțumit, va râde gâlgâit, ca un bătrân nemilos ce este, va mai cere picături de ploaie de vară (pe care eu mă împotrivesc să i le dau), singurele ce mi te aduc aproape, ba nu, mai este și pământul, atunci când îl strâng în pumni, imaginându-mi că te țin de mână.. Primăvara vrea să mă facă să uit!

Peste tot în jur, amețitoare culori mă provoacă să le privesc! Deși îmi trec privirea peste toate , percep doar dulcele amestec de albastru în verde..

 

Foto Alberto Seveso  sursa

Earth — byluis7

​I know that sometimes which I write kills me and other times, on the contrary, it treats my wounds. But what to do if I only trace the scrawls that my eyes draw in my mind in the nights alone, when I see that lady called Earth from my window. And how not to talk […]

via Earth  — byluis7