picătură

                          De unde ar trebui început, încă nu știu.

Poate din noaptea de iulie în care picăturile calde de ploaie, au strălucit ca niciunde în altă parte, în ochii ce mă priveau drept în față. Poate din clipa când am pășit prima dată pe peronul gării „tale” și aceiași nori mi-au plâns pentru a doua oară, în prag de noapte și de primăvară. Sau să fi început de la final, când alergai prin ploaie, tarversând la întâmplare, cu seceta ținându-te de mână și durerea gâtuindu-ți inima. De oriunde voi începe, va fi despre timp, despre distanțe, despre gânduri sălbatice, brațe fierbinți, voci domoale și șoapte.

Despre timp

cred că ne arde prin trecerea-i maiestuoasă, ne lasă pleoapele să cadă atunci când ele ar vrea să mai privească o clipă…

Despre distanțe

știu că nu contează! Distanțele se datorează timpului care a trecut până să te găsesc. Acei ani kilometrici i-am adunat într-un nor de cuvinte, pe care l-am eliberat din când în când, cu condiția ca el să lase să alunece uneori gânduri lucide. M-a întunecat însă dorul și am pornit să gonesc după nori, cu speranța că va fi suficientă lumină încât să il pot recunoaște. Dar distanța era din ce în ce mai mică și desușeam mai mult chiar decât speram: realitatea!

Gândurile au năvălit sălbatic

neașteptat, spărgându-mi timpanele și cerând cu disperare să cumpăr timp, să străbat distanțe, să te caut în orice voce joasă, în orice gest hotărât și definitiv. Să te strig în timp ce urc munți și cobor în inimă frânturi de conversații, sunete, gesturi ..

Brațele

mi-au alunecat pe lângă trup, inerte. Fierbinte era doar fruntea. A mea și a ta deopotrivă. Vocea era aceeași și ai șoptit „ ai trecut pe lângă mine fără să mă vezi. E oare posibil?”

Iar pentru mine nu a mai plouat!

 

Advertisements

dubii

Februarie.

Zăpezi imaculate, drumuri închise. Pe alocuri, cei mai curajoși își scot mașinile. Am îndrăznit să fiu cea care face urme prin zăpadă! Pe jos însă! Simplu pieton. Dimineața devreme. Liniște neobișnuită. Aud totuși un motor! Ce bine ar fi să fie un coleg, să nu mai fiu nevoită să tremur din toate încheieturile… (nu știam ce vreau!) Desigur, era un coleg! Cel mai brav și cel mai ”șef”.El însuși! Am urcat repede, suflându-mi în pumni. Circulam pe o străduță îngustă, cu sens unic. Râdeam și povesteam cu entuziasm cât de mult îmi plăcea iarna în copilărie. În lateral, zăpada depăsea 30 de cm și gheața de sub ea era așa cum trebuie să fie de fapt în iernile geroase! În general cred că directorii conduc la fel și de plouă și de ninge! O clipă de neatenție din partea superiorului meu și într-o curbă stransă a apărut (nu se știe cum) o altă mașină, din sens opus însă. Având în vedere că era o singură urmă, și noi și ei circulam pe ea, însă din sensuri opuse, o „minune” urma să se întâmple. Și pentru că prea târziu am realizat cine erau cei de pe interzis, șoferul, extrem de rapid, mi-a lipit o palmă după ceafă, cu viteză uluitoare și direcție sigură. În urma momentului a urmat maxima apropiere de parbriz, eram chiar gata să mușc din el , deoarece nu îmi pierise (încă) zâmbetul de pe față! Câteva clipe mai târziu (după ce ”mai  marele” a oprit mororul și a scos șervețelele să mă ștergă la bot), am înțeles că de fapt, a vrut să se sprijine cu palma de tetieră, pentru a putea privi înapoi, să ne retragem cumva… Dar dacă nu??

Îmi amintesc însă asta

Sursa

Lumea mea

În toate câte le primesc, te știu aici, mă ții de mână!

Dar nu știu dacă mai iubesc un val de jad sau clar de lună,

Nici dacă plouă nu mai știu, nici dacă plângi sau de te mânii

Nu știu pe unde să privesc , să pot să văd râzând petunii.

Îmi pare glasu-ți ostenit, și visul mort . Și pielea mâinii

E aspră, verde, ca un cort pe care l-au întins nebunii

Să-și râdă-n el întâia clipă în care au iubit salcâmii!

Mi-e pieptul freamăt, dorul mut iar mâna dreaptă înghețată.

O port într-un manșon de lut, inertă, rece, nemișcată.

Se poate să mă amăgesc, să nu fii practic niciodată

Acel la care mă gândesc. Ci să-mi fii… lumea! Lumea toată!

Să-mi fii luciditatea vreau! Să îmi fii miezul în gândire.

Să mă atingi, ca pe-un cadran, ca pe o veche amintire

A unei veri trecută-n rai, din bruma asta de iubire…

10299082_551888641597601_7212815060359381899_n[1]

(foto: Leszeck Paradowscki)

nimic

Visam cândva să ascultăm suspinul pădurilor, toamna. Ai făcut asta în singurătatea inimii tale. Pădurea mi-a șoptit dorul tău. Oare de ce pădurea știe să simtă dorurile oamenilor? Poate pentru ca ei se simt liberi să vorbească cu ea? Să îi încredințeze inimi, ochi, suflete zbucumate… Cred că de accea frământarea ei în vremea furtunii este și mai crâncenă, acolo se întâlnesc vorbe, șoapte, țipete, lacrimi mute, foc. Atunci se trezesc dorurile și caută locuri să se ascundă. Dacă „spovediții” își mai păstrează viața, ele (dorurile) le întorc sufletele pe dos, le zgârie gâtlejul și le tulbură ochii. Însă în caz contrar, rătăcesc printre pietre, nasc vârtejuri de sentimente , vuiesc a aduceri aminte și tăbărăsc asupra celor goliți de gânduri!

Am vorbit pădurii! Copacilor, frunzelor, mugurilor, am mangâiat brațe-crengi, trunchiuri aspre și scoarțe lucioase, strălucitoare precum brâiele de argint.. Am strigat și mi-a înghițit durerea glasului, mi-a șters cu frunza ei, fruntea obosită. Răcoare mi-a dat! A ascultat tot ce am avut să îi spun. Duhovnic îmi este! Când sufletul se umple, unde golești preaplinul? Probabil dacă aș fi locuit în apropierea mării, i-aș fi mărturisit ei. Pădurea mi-am făcut-o scut. Mi-am desfășurat-o în jurul minții și m-am ascuns.  Am purtat-o cu drag, peste tot, cu mine. Am privit-o și când era calmă, i-am ascultat rădăcinile, am respirat-o! I-am dat din timpul meu, din gândul meu, din visul meu. M-am ascuns în ea, am ascuns-o în mine.

Acum , rădăcinile ei încep să devină vizibile în mine. Iar când copacii se leagănă, simt că aș vrea să oftez. Știu că și tu i-ai vorbit, ai iubit-o, ai adus-o înaintea ochilor mei prin cuvinte  pe care nu pot să le uit: ”…și unde vom locui? în pădure! vom avea ce să mâncăm? rădăcini, frunze.. ne va da și apă , am un izvor! Nu ne va lipsi nimic! Vom trăi în brațele pădurii, dimineața vom sărbători soarele, ne vom ține de mână în timp ce vom străbate cărări ascunse, toamna ne vom acoperi cu frunze, iar când va fi lună plină, vom privi nemișcați, prin fereastra curată a sufletului, spre locul din care am venit…” Mă întorc și acum spre umbrele-ți desfrunzite. Verdele nu-mi mai este, luna e în nor și sunt acoperită de frunze… 

img_20171021_10154165303042.jpg

(fotografia îmi aparține)

Prietenul meu

A fost odată.

O singură dată. Inima părea că bate cu alt ticăit, necunoscut, nu era al lui. Nu știa cine era dincolo de ușă. Poate gândurile lui , strânse laolaltă și aruncate in colț, înghesuite și care de care mai gălăgioase. Țipa gândul crud al copilăriei! Era strigătul acela de ajutor, de neputință, de teamă de abandon. Ori poate că erau visele lui, care au fost trezite de ticăitul acela viu, ca un secundar al unui ceas de buzunar… „Poate că mă voi simți mai bine dacă voi atinge cu palma-mi dreaptă, partea stângă a pieptului, și voi aștepta câteva clipe!” Clipele au devenit zile iar zilele, ani. Ticăitul nu este nici acum al lui, este șoapta lacului nemișcat în gerul iernii, este „of”-ul frunzei grăbite să se culce în podul palmei pământului. Privește încă luna și ascultă mișcarea planetelor în jurul „stelei” lui, ticăie tastatura în fiecare seară ,aducându-i zâmbet obosit pe buzele uscate! El ascultă liniștit „tic”-ul inimii și „tac”-ul gândului, muzica liniștitoare a celor două lumi: lumea copilăriei lui și universul pierdut al dragostei ei! Va aștepta! Oricum, el iubește vara! Și este un om din soare! Are în loc de vene, urme de lavă și cenușă de amintire. Ușa, se deschide cu greutate. A fost folosită acum sute de ani… Prin ea treceau adesea personaje cunoscute din lumea basmelor, din lumea cărților, din lumea vie, treceau stele strălucitoare cu aripi de foc, amerindieni cu haine viu colorate, baloane cu aer cald, crivățul din Siberia, uneori trecea chiar Anna Karenina sau Doctor Jivago. De când poezia nu a mai folosit ușa, balamalele au  început să scârțâie, pereții să obosească și inima să simtă o altă bătaie. Târziu, el a înțeles că bătaia nu era de inimă ci de aripă. Aripă ce căuta lumea Micului Prinț, zămbetul bunelului, mâna iubitei, banca de lângă gardul albastru, cioata de lângă izvor, liniștea pădurii,  bulinele de pe rochia albastră..

 

(Wooden Heart Sculpture)