În lumina aceea caldă, de pe șoldurile dealului, pe unde zornăiau căruțe nenumărate, vedeam deslușit fuioarele de fum ce ieșeau pe hornurile largi sau înguste (după bunăstarea fiecăruia). Îmi era ușor să număr căsuțele din cătun, și plăcut să ascult ecourile ce coborau de pe dealuri.
Astăzi poate doar o urmă de parfum, o notă din toată acea melodioasă amintire, apare în ființa mea. Și atunci contemplu amintirea luminii calde din inima mea !
Intinsă pe perete, umbra unui vis, dădea semne de intoleranță la realitate. Întipărită adânc în crăpăturile îmbătrânite, se zvârcolește, se zbate iar uneori , se chinuie să iasă și să se lăbărțeze pe întinderea de alb. Iarna, în timp ce resturi de cărbuni scânteiază din când în când, umbra și licărul de lumină se contopesc înt-un dans lent, abia perceptibil. Și atunci, amintirea tace.
Aș fi crezut că acești ani ne vor aduce bucuriile pe care le-am visat în acei ani. Acele gânduri s-au pulverizat în aceste cuvinte:
Kilometri, ani, tone, drumuri, branule, speranțe. Depresii, frici, scrisori, zăpezi, tăceri. Muzică, dragoste, maci, licurici, nopți. Iluzii, pace, clopot. Drum, granițã.
Dor
Anii de tăcere, nasc periodic scenarii. Munți de cuvinte, se înalță către tine, adăugând zilnic efecte acțiunilor prea simple. Roua avea să inunde mulțimea cuvintelor strânse, păstrate, nespuse încă, uscate de secetă. Și cine ar fi crezut că acum voi căuta unul câte unul, cuvinte risipite pe sutele de kilometri din tăceri. Reformulez întrebări, resping răspunsuri, mă las purtată pe aripi de soare pentru ca, secunde mai târziu, să mă prăbușesc din nou, invadată de greutatea unor cuvinte “cheie”. Și încă le port, și ele continuă să strige, să alunece încet către bază, înapoi pe făgașul fostei albii. Cutreier muntele, scotocesc minele vechi, regăsind “via ferrata” și oțelul ce mă conduc către tine . Diamantele și strălucirile lor au dispărut. Sunt recunoascătoare. Nu mai trebuie să alerg. Aleg doar câte un gând, câte un impuls, câte un cuvânt . Mic, simplu, la singular. Aș putea continua, dar ferestrele, farul, șinele, dragostea, oglinda, anotimpurile- se înghesuie și fiecare crede că poate avea întâietate. Adevărul este că da, viața este un munte, tu ai rămas verdele, iar eu continui să cred că pot fi rouă. Sau dacă aș schimba geografia, țărmul și mareea. Sau dispariția lor.
Să mai născocim povești pe pământ când e atâta frumusețe în cer?
30-31 decembrie 2020
Plete, sălbatice gânduri ce zgârie pacea.
Simțurile noastre zvâcnesc adesea, în apropierea primăverii, și ne reamintesc de efemeritatea acestei vieți, de felul în care ea trece prin sau pe lângă noi, ne provoacă să înțelegem și să alegem. Vrem sau nu vrem să le permitem ? După ce zăpezile sunt înghițite de gurile mari ale secetei din noi, muguri își fac loc și ne îmbie la viață. Dar oare mai avem putere să prindem aripi? Zborul ne mai este în gând? Sau orice încercare devine moartă înainte de a se naște? Înghețul ne surprinde, ne trântește și vrea să ne demonstreze că nu există putere mai mare decât a lui. Sunt de altă părere și îmi doresc să experimentăm ieșirea din starea de alb sticlos !
Mă gândesc adeseori la poezie ca și cum ar fi muzică. Și iată, mi-am amintit!
Versuri: Anca Argeșiu, muzica Vasile Șirli
Din adâncuri, din străfunduri,
Mă aplec să te petrec,
Să te-alunec, să te-ntunec
Să prefac, să te desfac
Din șuvițe de copac..
…
În ideea că eu voi uita cine sunt, să ai grijă, să le spui tu! Să îi asiguri că acesta a fost ultimul început și că nicăieri, niciodată, nu va mai fi altul. Aceasta mi-a fost forma de vindecare . Așa am supraviețuit. Războiului (din sufletul meu), apelor (din adâncul pământului), zâmbetelor false și idioților! Fără de poezie aș fi pierit în lanțurile întunericului. M-ar fi înghițit puțin cate puțin, zi de zi , noapte de noapte. Știu că sună a șablon! Cuvintele s-au grăbit să expire, apăsând tastele cu putere, inspirând ceața din jur și teama că nu mă vei auzi niciodată. Am reușit să strig. În noapte, țipătul mi-a ajuns până la ceruri, îngerii s-au înfiorat și glasul mi-a fost schimbat. Nu am mai putut atinge notele acelea înalte, cântecul mi-a fost o răgușită croncăneală. Dansul? Nu a mai fost dans! Nu am mai dansat cu nimeni, niciodată. Nu, nici cu el. Mai știi cum îmi țineai mâna dreaptă? O apăsai cu putere pe inima ta, apoi cu palma peste palma mea, cobora pe peiptul tău până când eu nu mai aveam falange care să se poată încleșta de degetele tale. Rămâneau întinse maxim, cu mușchii alungiți, crispate în strângerea aceea încrâncenată.. așteptam amândoi răsucirea și ne priveam în ochi. Tobe ne băteau în sânge și flăcări se aprindeau pe obraji. Inima aluneca de-a stânga trupului și buzele așteptau cu sete următorul sărut..Nu am mai dansat. Poate de aceea, acum, mă dor degetele? De dorul tău! Nu, nu s-au mai îndreptat niciodată. Degete strâmbe! Din când în când, ascultând câte o vioară, degetele-mi tresar și caută mâna ta! Ultima dată când ți-am simțit brațul în jurul meu, lumea înghețase și oamenii dispăruseră de pe pământ! Luna plină rămăsese cu noi. Și muzica amuțise. Poezia acelei clipe a rămas! Totul era încremenit. Și mâinile noastre, și zăpezile. Nu am putut să nu urmăresc cu buricele degetelor, urma venelor pe brațele tale ..se întindeau neregulat până în adâncul pământului, născând zori de zi, cu umbre. În geana aceea de lumină, voi dansa din nou, voi veni cu propriile-mi vene și vom însângera răsăritul. Vom dansa apoi până ce soarele va ameți și ne va alunga obosit către alte orizonturi și alte lumi. Vom hoinări prin oceanele lumii, căutând luna și calea pe care o lasă pe ape..
doar verde 