Tu

untitled

(foto Egor Shapovalov)

 

Pe malul ei găsit-am Focul

privirea ce-mi înconjura mijlocul și inima!

Poftindu-mi linistea din suflet, hrănindu-ți cu albastru ochii

Tu m-ai atins…

Gândind la toate câte dor, în clipa-n care valul moare,

în pulberea de aur de pe țărm, se-alege: fum și sare!

Du-te  acum… și du-mi  departe

și gândul meu și rațiunea  !

Dar sufletul nu mi-l desparte…

ești Marea mea!

 

 

Cătușe curcubeu

safe_image[1]

(foto Igor Amelkovich)

Mi-am lepădat hainele, mândria, orgoliile, credeam că te voi lăsa și pe tine în urmă…Realizez că cercul s-a închis! S-a transformat în za, în cătușe care să-mi țină infinitul legat la încheietură… iar sufletul tău îmi este captiv.

Uneori și curcubeul se dezbracă, arcuindu-se în sens invers…

 

 

Rădăcini

bernd webler (Koan II)

( Imagine Bernd Webler -”Koan II„)

Uneori, nu mai știu care îmi este realitatea !

Deși în mod normal seva urcă spre mugure și dă viață, din pântecul Pământului, încetul cu încetul, înverzind, iată că sunt în stare să îmi smulg rădăcinile și apoi cerșesc Cerului ! Rouă, ploi, albastru, soare…..

Daţi-mi un trup, voi munţilor

Numai pe tine te am, trecătorul meu trup,
şi totuşi
flori albe şi roşii eu nu-ţi pun pe frunte şi-n plete,
căci lutul tău slab
mi-e prea strâmt pentru straşnicul suflet
ce-l port.

Daţi-mi un trup,
voi munţilor,
mărilor,
daţi-mi alt trup să-mi descarc nebunia
în plin!
Pământule larg, fii trunchiul meu,
fii pieptul acestei năprasnice inimi,
prefă-te-n lăcaşul furtunilor cari mă strivesc,
fii amfora eului meu îndărătnic!
Prin cosmos
auzi-s-ar atuncea măreţii mei paşi
şi-aş apare năvalnic şi liber
cum sunt,
pământule sfânt.

Când as iubi,
mi-aş întinde spre cer toate mările
ca nişte vânjoase, sălbatice braţe fierbinţi,
spre cer,
să-l cuprind,
mijlocul să-i frâng,
să-i sărut sclipitoarele stele.

Când aş urî,
aş zdrobi sub picioarele mele de stâncă
bieţi sori
călători
şi poate-aş zâmbi.

Dar numai pe tine te am, trecătorul meu trup.

Lucian Blaga

 

Vis

2014 - 1[3]

Uneori visez!

Da, încă visez…

Lumi de lumină, cu dor de zbor, cu vânt hoinar

Albastru pur, neatins de timp, nisip frământat de ape adânci

Curcubee în ceață, e vis sau e viață?

*

Alteori râd!

Da, încă râd…

Când descopăr o floare, când îmi scrii un cuvânt, când vântul și ploaia mă mângâie blând…

Mi-e bine ..sau plâng?

*

Mi-e verde albastrul!

Mă strânge în somn, de mijloc, pădurea …

E verde sau foc?

Ferigă sau astru? Mă pierd sau mi-e dor ?

Iubesc sau…albastru?

 

 

 

 

 

 

Aripi

12373258_1126207864058728_7915734551531198068_n[1]

Din copilărie exersăm zborul!

Copil fiind, consideram că doar umbrela mă va putea ajuta să zbor! Nu știu de ce gândeam așa… Credeam că doar rândunelele și porumbeii pot zbura! Peste un timp(scurt de altfel) Jules Verne mă învăța că și balonul ar fi o soluție. Și am recunoscut că toate păsările au aripi! Pe atunci nu îndrăzneam să visez la zborul cu avionul  (avioanele nu îmi erau tocmai la îndemână, le consideram aducătoare de moarte, bunul îmi povestea cum bombe cădeau din burțile lor, distrugând verdele pământului și frumusețea inimilor) . Când m-am îndrăgostit, zburam pur și simplu, nu mai aveam nevoie de nici un alt mijloc de „înălțare”. Eram mereu sus, depășind cu eleganță orice fel de obstacol.  Acolo, la înălțimea aceea, am fost uimită să observ și alte forme de exprimare a zborului . Am exersat de atunci! Uneori visez că zbor,alteori zbor citind cuvinte. Da, unii din noi au puterea de a ne purta departe, în lumi înalte și pline de frumusețe! Acum însă, simt că trebuie să învăț un alt fel de exercițiu. A venit timpul  „Zborului peste mare”! Încă există ancore puternice, încă nu cunosc toate secretele unei mari traversări, dar fiecare pasăre îmi devine model și orice aripă prilej de înălțare!

 

Să-ți fiu nimic

Laura Makanbresku

(Laura Makambresku)

Aparent aș putea spune că nimic nu s-a schimbat!

Nimic nu trădează interiorul ! Nici zâmbetul , nici ochii nu vorbesc.

Nici carnea nu dă semene de fior…

Totuși…. Dacă ești atent la respirație, vei ghici că mi-e sete!  Am hoinărit fără țintă în locuri pustii, am căutat umbra, viața… Am respirat larve ca să pot simți fluturi.. Am uitat să expir însă!

M-am descoperit „colonizată”! Îmi bateau în piept aripi!

-„Nu e posibil! Nimic cu aripi nu mi-a dat târcoale! O fi fost oare gândul acela? Acea îmbrățișare care s-a destrămat pe plaja pustie? Acea atingere a lunii, prin raza-i sălbatică și rece? Nu! Nu a fost nimic! Nimic nu m-a atins… doar tăcerea . Tăcerea poartă aripi de curcubeu … te lasă să simți tăișul  ei, te face să îți astupi urechile , să privești roșu, să visezi violet… tăcerea înseamnă să auzi nimic! Infinit…

Simt totuși ceva… aș vrea să expir !

Și să îți fiu nimic…”