iluzie

te-am așteptat sub forma unei ape

puteai să vii sub umbra unui nor

simțeam pe tâmplă stropul

răzleț, înșelător

ai picurat albastru

am râs întrebător

priveai ades cadranul

cu cifre care dor

zbura-n surdină viața

plecai nemaivenind

creștea în taină iarba

întârziai iubind

cerșeam un strop de verde

zâmbeai urcând spre țărm

îmi ofereai doar vocea

ce-o deslușeam în somn

și-a început simțirea

să-mi tulbure avântul

un crivăț să-mi răpească ce adunase gândul

simțeam pe gât suflarea

și-n palmă mâna ta

credeam că vii cu zorii

să-nvăț să fiu

a ta

harold feinstein 1976

(Foto: Harold Feinstein)

auriu

Speranța.

Tânără, zveltă, oachesă. Zâmbea frumos.

A trăit liniștit, cuminte, până  într-o zi , când vântul i-a amestecat șuvițele blonde cu gândurile strălucitoare. A încercat să se opună, însă furia lui i-a răpit o parte din lumina lor. A rămas privind în gol, visând la umbra a ceea ce fusese cândva vis. Pierduse o bună parte din ele. Rămășițele se învolburau și se zbuciumau încoace și încolo, imprimându-i Speranței mișcarea aceea legănată, de du-te -vino, cu mâinile încleștate una de cealaltă și cu ochii goi.

În fiecare an, aștepta ca vântul să-i aducă înapoi frumusețea gândurilor răpite odată cu auriul părului. Acum tâmplele și amintirile îi erau albe, visa arareori, zâmbea liniștit și își odihnea inima pe un munte de cuvinte. Crezuse că dacă se va hrăni cu ele, că îi va fi mai ușor să descopere gândurile nerostite de altădată. Uneori însă, pe cele mai înalte piscuri ale simțirii (cuvintelor), vântul venea să răpească (din nou) trăirea lor. Rezista însă! Nu degeaba o numiseră Speranța! Numele ei avea să fie rostit de fiecare dată când cineva gândea luminos! Și ce putea fi mai înălțător decât credința că vântul și muntele aveau să îi înapoieze faptele-vis și  cuvintele-zâmbete aurii..

20150712_194216

(fotografia îmi aparține)

Clipe

 

Ba se întremează, ba adorm curând.

Parcă sîngerează, parcă teferi sunt.

Inimile însă bat. Ba ea, ba el

Își intoarce plânsă, fața către cer.

Ochi închiși sub pleoape.

Înălțimi pustii. Codri. 

Vaduri. Ape. Clipe. Ani . Vecii.

(Boris Pasternak- Doctor Jivago)

 

2014-06-25 20.38.262014-08-21 10.50.55IMGP1124IMGP1173IMGP1158IMGP115120170101_080551

20150826_155816

Toate fotografiile îmi aparțin

Mâine

Priveam departe, în stânga livezii cu meri, dincolo de râul ce străjuia grădina, peste dealuri, dincolo de orizont. Acolo credeam că locuiește speranța… de câte ori mă durea dorul de tine! De acolo mi-a venit gândul că aș  putea cumva, printr-o întâmplare minunată, să te revăd, să îmi administrez setea de verde ce îmi usca gura. Te cunoscusem cu aproape o lună în urmă, mi-ai sărutat încheietura mâinii și gura sufletului! Ochii mei nu puteau privi încă în ai tăi. Poate pentru că degetele îmi zvâcneau într-o tresăriere ciudată, ca și cum te-aș fi apucat cu sălbăticie și nu ți-aș mai fi dat drumul. Am lăsat  pupilele să stârnescă colbul drumului fierbinte de august, și privindu-mi genunchii, am făcut un pas dincolo de poarta unde te aflai. Ca și cum lanțuiri nevăzute mă țineau pe loc, mă smuceam să fac un pas mai departe. Și încă unul, și mai mic, poate că fuiorul de vânt cald te va scoate din locul unde mi te ascunzi. Doar câțiva pași mai departe prin praful fin și aveam să aud șoptit numele meu. Am înghețat cu dinții scrâșnind și obrajii arzând.

-„ Stai! poți să mă asculți puțin?… o să te mai văd? o să îmi scrii?”

-„Mi-e teamă că nu voi avea ce să îți spun”..

-„Lasă-mi adresa ta, te rog. Mâine voi pleca. Îți voi scrie în fiecare zi. Haide, dă-mi o hârtie, sau vei ține minte?”

(Eu? să țin minte? acum? oh… clar, nu o să îmi scrie niciodată…de fapt cred că asta e o metodă de a…hm..)

– „Cunoști numele meu. Adresă  cu stradă și număr nu există aici.

-„Stai! Am un șervețel în buzunar! Iată, str Lalelelor, nr 7… să nu mă uiți, să îmi scrii!”

Și-a îndoit genunchii, a aplecat capul și mi-a căutat verdele din albastru. Am zâmbit doar și am pășit mai departe strângand șervețelul comoară în pumn. Dacă mi-ar fi atins atunci vreo falangă, ar fi simțit tremurul din mine! Câțiva pași mai încolo, din hârtiuța împăturită triunghiular, rămăsese un cocoloș de hârtie. Mâinile mele transpirate și emoțiile ce mă încercau, praful și vântul, verdele și albastrul…

L-am păstrat mulți ani. Alături de sutele de scrisori, ilustrate și fotografii.

Peste trei zile primeam prima scrisoare care avea la destinatar numele meu!

Au fost anotimpuri în care mi-a scris zilnic. Au fost momente în care am așteptat zilnic. Acum e rândul meu! Scriu dealurilor pe care le-am umblat, vântului care ne-a ascultat suspinele și chiotele de bucurie, scriu apelor care au trecut prin ochii noștri, dar mai ales aripii care ne-a purtat !

Acum , toate acestea sunt de partea ta !

People-Woman-Legs-Barefoot-on-Dusty-Road-at-Sunrise-Medium[1]

( photo:The Green Tribe)

Caut

aurelio-bormioli

(foto  Aurelio Bormioli)

 

Caut o urmă-n nisip.

Amintirea dispare.

Aș putea să zâmbesc…

Oare nu mai exist?

Nici un dor n-a trecut ?

Nici un val?

Doar o mare?

 

 

Caut o urmă în cer.

Doar norul apare.

Nu pot să-l urmez

E departe și doare.

Curcubeu nu mi-ai fost

Și nici stea.

Esti tu, oare?

 

Caut o urmă în mare.

Doar valul mă poartă

Spre spiritul tău, a verdelui poartă.

Și în adâncul ei , din locul uitării

Se naște lumina și mreaja visării…