Târziu

E atât de târziu încât dorul meu doare
e atat de devreme să-ți spun să te duci
e iluzia grea a ideii că mâine
vei vrea într-o doară să poți să mă strângi
în brațele-ți albe, tăcute şi drepte
prin care am curs ca o lavă de foc…
voi mai şti ce-i cu tine, cu mine, cu viața
cu brazii ce-adesea reuşeam să-i inclin
prin oftatul de crivăț al buzelor mele
cu privirea ta verde, cu gândul meu? plin-
de tine, de iarnă, de greu, de tăcere,
de arme, de fluturi, de zâmbet amar-
vei mai şti să te-ntorci la cărarea pe care
am călcat-o în zile, am iubit-o în nopți
la iarba şi piatra şi dragostea care
speram să te facă să-mi fii…
Dar nu poți!

Amețitoare

 

john-atkinson-grimshaw

(Pictura: John Atkinson )

Am zărit-o cu coada ochiului , am intuit-o mai mult, pășisem în casă și m-am înors…Îmi atinge scliprea ochiului și reușește să mă ducă departe, în zile cu lumină. În nopți în care mirosul de iarbă crudă și frunze de nuc  îmi înfiorau nările. Am urmărit-o în copilărie, alături de mama și tata, (înghesuiți pe o sanie, plină cu paie, ce se odihnea în livadă), am suspectat-o că e prea curioasă (și era! nu înțelegeam cum reușește să se strecoare prin liziera de salcâmi uriași ).  Sau în ierni cu ger cumplit, în care mergeam pe jos kilometri , numai pentru bucuria de a fi alături de ei…zăpezi sticloase și miros de fum, fuioare cenușii ridicându-se unduit spre boltă, luminate de ea, stăpâna cerului și a nopții! Am cunoscut-o în zeci și zeci de ipostaze. În seara aceasta, m-a atins din nou și parcă nu mai tace.

Și o voi iubi, până când nu voi mai ști cine este!

 

 

Când lumea îmi rămâne mică

 

 

Indiferent câtă vreme petrec privind copacul, parcă mereu mi-ar spune ceva ! În fiecare dimineață trec pe lângă el. Mereu ar vrea să își aplece coroana și să îmi șoptească despre câte a văzut.Știe istorii vechi , de aproape și de departe. Poate vedea până dincolo de pod… Niciodată nu am avut destul timp să îl ascult! I-am spus în treacăt câte o vorbă, i-am atins scoarța,l-am privit cum se înălța spre cer fără teamă! Alteori ne ascultam reciproc. Cu spatele rezemat de trunchiul lui bătrân, respiram la unison. Dacă aveam gânduri, pentru o vreme trăiam cu impresia că le-am împărtășit cu un om. Dacă tăcerile îmi erau întrerupte, îi zâmbeam  și simțeam că m-a încurajat. Seara, când mă întorceam acasă, mă aștepta fremătând, dornic să îmi asculte inima. Și nu m-a dezamăgit niciodată. Nici un secret nu a fost ridicat spre văzduh. Toate mergeau spre rădăcină, spre adâncul pământului!  Îmi odihneam palmele pe trunchiul lui și căutam să îi simt ”pulsul”.Copiii se ascundeau în spatele lui, iar el parcă îmi șoptea:”caută-i, prefă-te că nu îi vezi”…În zilele toride de vară îi aruncam la rădăcină găleți cu apă, și râdeam pentru că el nu stătea ”ca un copac”, ci mă alinta mîngâindu-mi pielea cu stropi fini ce se răsfrângeau asupra mea, iar pe picioare se așezau la repezeală particule fine de praf și stropi strălucitori.  Mă atingea uneori cu frunzele lui verzi și parcă de fiecare dată ofta, că nu mă poateocroti mai mult… filtrând lumina și transformând razele de soare în fascicule mici, jucăușe, îmi aducea zâmbet pe buze. Umbrele se amestecau și se transformau în pete de diferite nuanțe, în cercuri și valuri…

La început, l-au deposedat de ramurile groase, apoi l-au ciuntit , l-au tăiat în bucățele…Am plecat de acasă în ziua aceea, nu aș fi putut să îi explic de ce trebuie ca rădăcinile lui să părăsească pământul mamă, de ce trebuie ca ele să fie smulse, tăiate, dezgropate… Părea că întreg spațiul strigă!

Mai întâi, lipsa lui mi-a lovit ochii. Apoi, în timp ce coboram treptele, am simțit un gol ce mi-a lovit pieptul. În final, mi-a invadat amintirea iar golul din ochi cât și cel din grădină și-au dat mâna strigând în jurul gropii !

Iar când un copac dispare, lumea mea devine mai mică.

Cu cât mai mult un om?

 

 

Trimite-mi fluturi

Trimite-mi fluturi
înaripate gânduri
să mă ridice spre înaltul
de nepătruns al întunericului tău
să mă îndrume pe calea
pe care am orbecăit
căutând o amintire despre mine
Iată că se conturează
un suflet
sau …
e numai iluzia fermecătoare
a unui zâmbet curat
către o fostă inimă ce ştie simti
în culori.

image

                   (Foto :Tumblr)

*

Photographer Luke Shadbolt in his photo series Maelstrom documents the duality of nature, creation and destruction in a single act. It is an exploration of the balance of light and dark inherent in nature, both on a physical and sociological level.

via Maelstrom – Wave Photography by Luke Shadbolt — e MORFES

Cădem în capcana aceea în care totul e liniștit și albastru-clar!

Ca și cum nouă nu ni se tulbură nici privirea, nici sufletul. Știm că poate deveni salbatică, doar din auzite…

A fost odată o Mare liniștită și caldă. Pe plajele ei trăiau visele muritorilor . Adesea își construiau o lume, pe care o populau cu cuvinte , mici, cu miez sărat , rotunde. Străluceau în răsărit și reușeau să reflecte zâmbetul până dincolo de mare..

Cele două cuvinte s-au întâlnit pe țărmul acela într-o noapte pustie.

Nimic nu se mișca, doar respirația visului.  Străluceau!

Cel mai mic dintre ele, veșnic însetat, s-a gândit că ar putea să descopere în cochilia aceea colțuroasă un strop de apă dulce. A aflat însă un alt cuvânt , cu greutate, dulce-amar… 

Plaja s-a înviorat, cuvintele s-au șoptit, și Marea s-a trezit! Ele se rosteau atât de des, încât un firicel de vânt s-a oferit să le plimbe și dincolo de mare, dincolo de vis, voia chiar să le traverseze cerul…

Dar până să le înfășoare, Marea, geloasă….

Și ele au rămas nemuritoare!

 

Vin(o)

 

madalina-61

Foto Madalina Iordache- Levay

Aș putea să visez că-mi zâmbești înghețat,

sau să cred că-ți dorești să te-ntorci negreșit…

Aș visa că dorești să m-asculți, să te mint

să îți umplu iar mintea cu mii de povești.

Ai dori să te-apropii s-aprinzi ce e viu

să-mi mângâi uitarea

aici să te știu!

Ai ști abandonul și zâmbetul meu

și vocea și tonul și tot ce e greu…

Ai smulge aripa, ai rupe destinul

te-ai întoarce chiar azi,

să-mi fii  !

Să-mi fii Vin(ul)!