Semne

Să scrii ca și când acesta ar fi singurul mod în care cineva te-ar putea auzi! Dar nu e suficeint să auzi. Tu știi ca nu e același lucru! Deși pare că mă auzi, nu mă asculți! Orice vorbă spusă printre dinți , capătă valențe de ocară. Și așa și este. Îmi umpli mintea cu vorbe, le verși în grabă, ca și cum dacă le-ai păstra te-ar frige pe limbă, le lepezi cu indiferență și apoi pleci, scuturându-ți mâinile și atingându-ți în grabă obrajii (pe interior, ca să simți dacă gura ți s-a golit de cărbuni), pleci, aruncând cu putere o vrajă spre ușa buzelor mele, care rămân nemișcate și drepte, uscate, ca un lemn vechi și noduros..Cum să te fac să îmi asculți vorba? Nici gândul nu ți-l pot încredința. Mă feresc să mă gândesc la tine. Dacă totuși mintea îmi joacă feste și se abate de la rutina zilnică, gândul devine deodată dureros, se transformă în faptă; te caut în curbura unei frunți înalte, în împreunarea unor spâncene ce umbresc ochi pătrunzători, te caut în zbor de pasăre și în trunchi de copac, îmi ating apoi cu repeziciune buzele, te simt acolo, în scoarța care tremură la orice atingere.. Cuvintele vor să iasă, să se destrame, să se reverse pe pământ, să plutească în aer-dar să nu rămână închise !Prizonieratul presupune stăpânire de sine. Însă eu nu stăpânesc decât trecutul! Prezentul nu mă lasă să spun nimic. Vorbele care au fost spuse, șoaptele, strigătele, suspinul acela prelung! Uneori , să fii viu (și mut), mi se pare ironia supremă! Alteori, e ceea ce trebuie. Ne-am scris atunci. Ne-am scris pe șervețele, pe cărți, pe mâini, ne-am scris chiar și pe inimi! Acum, rămâne doar semnul că pe acolo au trecut cândva cuvinte. Inima ta nu a putut continua să bată în același ritm cu o turnătorie care produce oțel. Deși ardea asemeni ei! Oțelul a rămas aici. Greu, alunecos, asemeni cuvintelor scuipate. Focul a rămas acolo..

11202654_928685530583002_7821153691362665777_n[1]

(Navarro Baldeweg Asociados, Francesco Mattuzzi · Hertziana Library in Rome · Divisare)

Advertisements

Creaţie

(my photo)

Nopţi în care gânduri de lumină îmi înconjoară prezentul, mă aruncă pe malul realităţii, asigurându-mă că nimic nu poate fi mai înşelător, decât timpul. El, care alunecă, se întoarce, se zbate, tace şi trece!

Dacă aş fi putut, ţi-aş fi scris în fiecare noapte, pe câte un petec de cer. Ai fi înţeles golul. A rămas la fel de sec. Fără atingerea aceea care face ca viaţa să se simtă a fi trăită. Adică, deşi eşti înflorit, nu porţi rod. Nu străluceşti!

Şi câte vise au existat în neant, toate au prins contur, descoperind o lume cu totul nouă, minunat creată, dar fară lumină…

570-590 nm

Voi amesteca cu mâinile mele toată cerneala mării și verdele de mugure târziu. Suflet stors de toată energia! Picătură cu picătură, legate, strânse, adunate în pumni. Între freamăt și frământare nu pot lăsa spații. Orice strop răcoros, îl trec prin arșița propriului filtru. Curcubeul simțirii și-a redus rogvaiv-ul, limitându-se la ”vai”, secând urma de violet ce s-ar fi putut ivi, naivă, în bruma aceasta de bucurie. Timpul mă înșeală, (ca și până acum), cerându-mi iarăși dovezi, că încă mai pot să respir, să îmi amintesc, să simt! Îi voi răspunde cu strigăt mut, cu apăsări puternice pe taste( ce-mi par dale), cu privire tulbure, ca de om confuz. Nu va fi mulțumit, va râde gâlgâit, ca un bătrân nemilos ce este, va mai cere picături de ploaie de vară (pe care eu mă împotrivesc să i le dau), singurele ce mi te aduc aproape, ba nu, mai este și pământul, atunci când îl strâng în pumni, imaginându-mi că te țin de mână.. Primăvara vrea să mă facă să uit!

Peste tot în jur, amețitoare culori mă provoacă să le privesc! Deși îmi trec privirea peste toate , percep doar dulcele amestec de albastru în verde..

 

54cbywe9wpab2ugzxhon_10821180782f72b553425389-5935004323614Portrait of delicate brunette woman

Foto Alberto Seveso  sursa

Alb

Ajută-mi să găsesc sensul în care trec .. Toate vin din stânga pieptului, se opresc preț de o privire, încălzesc ochii, coboară alene spre glezne și se descompun în dreapta lumină a zorilor viitoarelor primăveri! Câte petale am fi iubit împreună!

Voi planta o magnolie pe umărul tău stâng!

Fotografia îmi apartine

Spun

Cu adevărat așa ar fi!

Mi-ai spune că lacrimile nu vindecă. Și nici nu înfrumusețează! Mi-ai spune că cele mai frumoase primăveri le-ai trăit pe când erai îndrăgostit. Verile cele mai arzătoare, au fost cele în care săpai cot la cot cu arheologii, căutând comori, în timp ce in imima ta se nășteau sentimente prețioase, pure, de zeci de karate. Mi-ai spune să iubesc viața și să fiu fericită, să râd și să dansez. Să iubesc toamnele în care noi ne-am imaginat a fi unul, ploile, care ne-au spălat de zgura durerii, frunzele, care nășteau poezii și muzica, cea care curăță orice rană.

Aleg să spun că iernile sunt făcute pentru a aștepta..

(Foto: Chiss Andrea)

Dezgheț

Să îți percepi sufletul ca o foaie de sticlă…

Nu m-am mai gândit la asta. Însă uneori, parcă îl văd așa! Nu, nu caut păreri la „cum este” sufletul! Am văzut o imagine, o fotografie, și am crezut atunci că foaia de geam este sufletul meu. De ce așa? Poate pentru că dincolo de el se află primăvara. Sau poate că aici, în interior, sunt prizonieră a gândurilor de tine!

Am încercat să evadez! O vreme mi se pare că sunt bine așa, lumea dezlănțuită nu ajunge la mine, tăcerile ce mă înconjoară aduc zăpezi reci peste orice gând ce tinde să înmugurească.. Și deodată, o imagine( un gând, un cuvânt), încălzește sufletul meu. Atunci, imaginea devine clară, aproape că nu mai sesizez faptul că sunt în mers, sunt într-o veșnică alergare, un maraton în care singura grijă este să menții foaia de sticlă curată, să poți privi dincolo, să poți vedea dincoace. Și mai apare o grijă: cu cât timpul se scurge, fragilitatea crește. Oare există o legătură între nisipul din clepsidră și materialul din care se construiește sufletul? Foaia de sticlă? Efemere-sunt! Neînsemnate? Deasemeni! La limita dintre mare și uscat? Mii și mii, miliarde. Fire de nisip. Secunde. Suflete!

Când privești din înalt, nu distingi nici fire, nici secunde. Poate doar, uneori, strălucirea unei fațete a foii de sticlă, amintește Universului că undeva pe Terra, un fenomen rar are loc! Dezghețarea sufletelor! Și în timp ce foile de geam se străduiesc să strălucescă, ploile primăverii spală labirintul de gheață ce s-a așezat (parcă pe vecie), pe sufletul meu.

(fotografia îmi aparține)

20180313_175510-edit-2

Foto: bluebrightly