Vizionează „Doina si Ion Aldea Teodorovici – Eminescu (versuri, lyrics, karaoke)” pe YouTube

 

(Fotografia îmi aparține)

Advertisements

*

Uneori, ceea ce vezi, nu este ceea ce pare!

Din când în când, i se permitea să se întoarcă. Însă numai pentru câteva clipe! Noaptea. Erau acceptate numai cererile celor care au iubit luna. De aceea,luna avea să fie martora ei și să o însoțească!

Trebuia să îl vadă numaidecât! Să îi „spună”cumva cât de mult îi lipsește, să îi explice cât și-a dorit să se întoarcă. Acum ar fi făcut totul altfel! Mai întâi, ar fi iertat! Ar fi iertat soarta care i-a țesut drum într-o noapte fără lună. Ar fi zâmbit mai mult! Chiar dacă banii nu erau îndeajuns niciodată.. Poate că ar fi dansat mai mult! În toate nopțile în care greierii au plâns și mâinile lor au rămas înlănțuite! Și câte nu ar fi schimbat, dacă ar fi putut!

Aceasta era șansa ei! Avea să îi spună că îl va iubi infinit! Că îl va privi în fiecare clipă, îi va trimite semne, păsări, raze. Îl va însoți! Deși…

Dar oare cum ar putea, într-o noapte de iarnă, cu lună, să îi spună toate acestea, fără a-i putea vorbi. Nici o șoaptă nu era permisă! Putea, totuși să se folosească de cer, cu tot ce este al lui..

Și fără să stea prea mult pe gânduri, în timp ce el, cu fruntea lipită de geamul rece, privea absent spre nicăieri, ea, a reușit să întoarcă sensul gravitației.

Și atunci pământul, nu cerul, a prins a ninge!

„S-a întors? M-a iertat?” Luna a zâmbit și a început să danseze!

Pământul, mână în mână cu cerul.

Iar el a iubit!

Infinit!

(mulțumesc Janos)

Trei ore cu Emil Brumaru — Ana Barton

Sau patru. Nu le-am numărat, acum încerc să le pun cap la cap, acum, când știu că au fost singurele. Eram la Gaudeamus, lansasem cartea unei doamne și plecasem în fugă spre standul altei edituri, de la un alt etaj. Când am ajuns, mi-am dat seama că am capul mai ușor pe stânga. Mi-am pipăit…

via Trei ore cu Emil Brumaru — Ana Barton

 

Pentru că astăzi mi-au ieșit in cale numai Cuvinte (copii ai  Poeților cu Poeziile)!

 

 

 

 

Mâine

Ni se pare adesea că cea mai mare durere este a noastră! Oh, de am avea o unitate de măsură pentru asta.. Totuși, nu ar fi util un asemena instrument. Fiecare percepem durerea diferit! Pentru unii e suficient să își vadă bășicile din palmă, și se opresc brusc, fără să își termine lucrul, plângându-și de milă, în timp ce alții după ce și-au îngropat tot ce au avut, iar în final speranța, continuă să zâmbească, să lucreze, să creadă că va fi mai bine. Mâine! Se știe deja că ”mâine” nu a fost mai bine! Dar cel puțin am crezut! Am cutezat să sper!

 

Ştiu că sunt lut  de Radu Gyr      Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine mi-a pus în piept albine stranii, să-mi scoată mir din mărăcine, din bălării, împărtăşanii. Minunea mea se-ntamplă vie din mofturi mici şi biete fleacuri… Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie, o zi de-a mea răsfrânge veacuri. De nu strâng mările în braţe, prin câte-o baltă tot deretic și gheara mea tot stă să-nhaţe din orice taină câte-un petic. Și dacă-ncălecat pe-o rază ea nu mă urcă-n cer, încalte, de-o schioapă-n aer tot cutează peste coteţe să mă salte!

 

 

 

 

zbucium

Ecouri ce încă nu s-au stins deplin

rănesc urechea și mușcă

imagini ce mi-au fost icoane !

Zămbete inocente trecute prin tăișul lamelor de oțel.

Pulberi de stele răsfirate pe convexitatea întunericului..

Celule în care nu mai există speranță

drumuri ce nu mai duc nicăieri,

coșuri fumegânde, zăpezi întinate,

stihii..

 

(Ghost, by bennhardt)

Metamorfoze

Să eliberezi cuvinte, să alegi fapte, să fii atent cum respiri, să ai grijă cum conduci; să nu se ardă mâncarea; vezi, să nu cadă copilul; atenție la tren; ah, e ziua mătușii; ninge iar? Acestea sunt a mia parte din grijile care ne hăituiesc. Și nici macar nu sunt valide. Cum ar fi sa fii în “nivelul” următor: ” se va prezenta  oare astăzi? de câte ori va trebui să ne întâlnim pe holurile tribunalului? știam că va avea câștig de cauză! totuși, copilul va rămâne la mine; oare pentru următoarea serie de citostatice, de unde voi mai împrumuta?dar…tata nu îmi mai răspunde la telefon; ce bine ar fi să vină cineva acum să mă poată găsi” …. As putea spune eu, care din ei este mai îngrijorat? Dar ce este mai dureros (deși este suficient să fii împărțit între tată și mamă) nu s-a arătat încă! Există și o altă dimensiune, mai adâncă, mai înfricoșătoare! Este starea aceea de durere permanentă, de agonie. Haosul, abisul, neantul. Insomnia, apatia, greața. Buzele uscate, gâtul umflat, brațele moi. Cearcăne, vânătăi. Refuz.

Secole.

Vuiet. Gri.

Sete. Vânt. Lacrimi.

Amintiri. Fotografii. Comemorări. Fantome.

Silabe. Cuvinte. Psalmi. Poezii. Simțăminte.

Să eliberezi cuvinte (pe care nu mai ai cui să i le spui); să alegi fapte (abia acum realizezi că poți alege(!); să fii atent cum respiri (parcă până acum nu mi se părea ceva extraordinar că pot să respir)….

 

(pictură de Iulia Schiopu  „Liebe”)

Alb – negru

Așteptând semne ce nu au să vină,

Port doruri în suflet și cântec în gând,

Dau serii lumină și zilelor umblet.

Spun lucruri neclare, sau tac, ascultând..

Aud multe trenuri

Vuind către puntea ce-nlănțuie lumi.

Scot sunete grave, ce-mi tulbură somnul

Și număr abisuri, acopăr genuni..

Percep doar ecoul din inima goală..

Răzbate vag visul de-a te opri.

Mi-e ghem amintirea, e șina surpată

Dar spune-mi, putea-vei trăi?

Exiști în minutul ce are să vină,

În steaua arzândă a cerului greu,

Îmi ești umbra deasă a codrului rece

Ești viața și moartea din sufletul meu!

 

(Foto : Toni Schneiders  )