Apare sub forma unei stele. Galbenă, strălucitoare, încântă prin căldura sclipirii ei . Tresar. Ceva din delicatețea ei mă cheamă. Urma pe care o lasă este așa, ca orice viață: cu mai multă sau mai puțină sclipire. Mai vizibilă sau mai ștearsă. Dar când mă apropii știu că ea , numai pentru momentul acesta s-a născut! Aceasta a fost clipa ei de glorie! De acum poate pleca! Doar acum, când a înțeles că un suflet a vibrat..
Te voi aștepta în mugurele ce va să vină!
Când sufletul mi-e frământat și pierd din vedere noțiunile clare, tînjesc să mă întorc aici. De parcă aici ar aștepta un prieten, care nu m-a văzut de mult și speră că îi voi aduce în sfârșit o poveste demnă de a fi ascultată! De ce se întâmplă așa, nu știu! Poveștile nu trebuie ascultate pentru a fi înțelese, ele trebuie trăite! Măcar pe undeva, în mică măsură, altfel, zadarnică truda! Poate e chiar ciudat acest lucru! Mă rog, nu că ar avea importanță! Voiam doar să mă conving că e toamnă, că e frumoasă, că noi mai știm iubi; că mai avem putere să așteptăm… Sau poate doar sufletul mai tresare din când în când, și condus de poezie, se înfioară citind câte în lună și în stele! De aici se naște gândul:
Vîrtej de foc, ce-mi dai ocol,
Păzește-mi numai dorul!
În rest, ia tot ce am!
Sau ..poți să-mi lași fiorul
Ca să te simt aievea!
Sau, poți să-mi bați în ușă!
Deși…târzie-i vremea!
Acum sunt doar cenușă!
Strângea din dinți de fiecare dată când mama vitregă îi zâmbea prefăcut. Merita asta, își spunea el! Dar nu știa că el nu are nici o vină! Nici un copil nu are vină. Nici cei cu părinți, nici cei fără, nici copiii cuplurilor divorțate și nici cei cu un singur părinte. Își spunea că va repara situația când va crește. Poate că el fusese vinovat când a mărturisit că mama lucrează mult, în turnătorie, iar el trebuie să învețe să se descurce singur..sau poate nu? Dar oare nu ar fi fost mai bine să fi învățat, ca să poată ajunge aviator, așa cum își dorea? Dar asta nu era posibil! Dacă locuia cu mama, (care, iată, avea deja o fetiță cu cel de al doilea soț), cu siguranță că l-ar fi solicitat să o ajute cu micuța, și el avea de învățat! La tata însă, ar fi fost mai simplu: nu mai era nimeni. Ar fi învățat nestingherit. Soția tatălui său nu mai avea copii din cealaltă căsnicie și parcă era așa…„mai umblată”. Da! Și tata a lucrat câțiva ani în Iran, îi mergea bine acum! Deși nu găseai nimic în magazine, la tata se găsea câte ceva. Pe când la mama…În mintea lui era o luptă. În inima lui, alta! Aici, avea prieteni, profesorii îl știau, cunoșteau faptul că este un luptător. Aveau mașină, plecau în concedii! Dincolo, cartier muncitoresc, apartamente mici, viață grea! Să plece? să rămână ? Ar fi vrut să nu trebuiască să aleagă!
-„ Rămân cu tine! Vreau să devin cineva! Să văd lumea, să mă bucur de liniște, să nu mai aud țipete și să dorm noaptea. Iartă-mă, mama!” – aceasta i-a fost pledoaria! Însă viața i-a fost altfel de cum și-o imaginase!
Uneori facem alegeri pe care le considerăm bune în acel moment. Se dovedesc a fi altfel decât ne-am așteptat. Viața ne oferă o sumedenie de exemple. Ce vreau să spun? Fii hotărât! Luptă! Nu dezarma, nu te întoarce din drum! Visează, zboară, trăiește-ti visul! Învingător nu devii peste noapte! Nu știu altfel decât așa: prin perseverență, stoicism și curaj!
Dragul meu,
nu ți-am scris de mult. Am uitat cum să conduc stiloul pe hârtia foșnitoare. Mirosul mi-l amintesc și acum! Cuvintele.. Doar ele rămân. Cuvintele pe care le-am scris. La început mi-ai scris timid, despre timp…dacă aș fi știut că el va fi cel care se va sfârși primul, poate că aș fi vorbit mai mult despre el! Și mi-ar fi arătat cât de generos poate fi cu cei care îl ignoră! În octombrie îmi scriai despre vreme. Aș fi încercat să aduc primăvara mai devreme și poate am fi trecut peste iarnă! Dacă aș fi fost lângă tine în noiembrie, melancolia acelui „gri” ar fi dispărut și totul ar fi fost verde în sufletul tău, așa acum îți era și în ochi. Iernile, mi-au adus dorul aproape și zăpezile nu mă împiedicau să îți aștept scrisorile. Soseau regulat, așa, ca razele de soare: senine și calde! Primăvara îmi scriai cel mai des. Și atunci se deschidea cerul imaginației tale! Mâinile mele aduceau foile mai aproape de inimă și speram ca vara să vină peste noapte, fără să țină cont de timp sau vreme. Iar buzele mele rătăceau pe hârtiile scrise, inspirând albastru și simțind verde! Cuvintele pe care eu le-am scris erau despre tinerețe, dans, sau alte cuvinte, descoperite în cărți pe care ți le povesteam. Povești despre munți și ape, păsări cu aripi care se deschideau în noi..Gânduri despre trenuri sau călătorii-însă niciodată mai îndepărtate de Polul Nord. Astăzi, ele au depășit acel hotar! În cer nu sunt granițe!
Acum, aici e toamnă! Zi sau noapte e totuna! Scrisori nu vin. Nu le mai scrie nimeni. Acum, aici, e vremea tăcerilor. Zi sau noapte, zgomotul e același: doruri! Se aud doar dorurile, ele mai vin, însă puțini le mai scriem. Penița zgârie amintirea și liniștea care s-a așternut. Dâre albastre și hoarde de cuvinte…
Poate că pentru tine verdele este o culoare obișnuită. Sau neutră. Sau neinteresantă. Ori poate să nu îți inspire nimic. Astăzi, mai accentuat decât ieri, verdele mi-a pătruns până în călimara sufletului și acolo a prins a se desprinde de ierburi și copaci , s-a apropiat și mi-a invadat mintea! Iar aripile-i au rămas sub fereastra mea…
Doar dacă ai veni cu ploaia
Mi-ai stinge dorul pătimaș!
„Înneacă-mă” îmi strigă gândul!
Și fă-ți în pieptul meu sălaș.
Să tremur printre stropi de rouă..
( nu mă lăsa să mă gândesc! )
Și marea, dar și miezul verii
Și stelele și ..
te iubesc!
( photo by delskooo)
în poezie ar trebui să existe rimă
ar trebui să existe o căldură și un sentiment de apartenență
aș insista chiar că e bine să ne putem regăsi în cuvinte
dar oare sunt ele poezii?
urc și țin palmele întinse
sperând că pasul următor
va fi mai aproape de zona de graniță
știu că acum mă asemeni cu o celulă
care ți-a penetret ființa și care
a reușit să se multiplice atât de mult
încât te-a invadat
ți-am curs pe degete ți-am traversat inima
alungând de acolo și ultima fărâmă de putere
te-am ademenit în verdele pășunilor
și acum îmi trimiți stropi de rouă
daruri nemeritate
pe care le port pe frunte asemeni diademei
care ne-ar fi fost cununie
(irene horvath)
