Devenire

13332938_1156718767682947_7572252586298986918_n1

Anumite sentimente nu au nici o explicatie.

Pur și simplu știi! Orice tăcere înseamnă ceva! Orice cădere te face să meditezi și să te întrebi dacă nu ar fi mai bine să…

Întinderea aceea frământată de valuri și amestecată cu nisipuri ce nu conteneau să țintească ochii, s-a liniștit! A devenit altceva! Urmărește acum sufletul! Este lină, așezată, sensibilă la atingere…tremură de teama unei frunze ce se dorește ascunsă adânc!

Aș dori să pot să mă adâncesc în inima ta! Să fiu frunza care țintește adâncul tău ! Și să devin acolo pace! Însă tu ai redevenit! De ieri!

Pietre

Am citit despre ele  în ultimele zile. Unele visau să zboare, altele își doreau să atingă adâncul .

Și în viața mea au existat pietre. Le-am cunoscut de mic copil frumusețea și greutatea! În spatele casei parintești curge încă, un râu tulbure și adânc. Acolo îmi plăcea să mă joc. Vara mă scăldam pe furiș(de frica părinților mei), iar în celelalte anotimpuri exersam aruncatul cu pietre. Căutam pietre plate, rotunde, lucioase și ne  întreceam în aruncări! Piatra trebuia să traverseze râul ”țopăind ”pe suprafața apei, iar noi, număram cu frenezie fiecare ”pas”al ei.

De pe atunci m-am gândit ”oare pietrele ar vrea să zboare?”

Piatra lăsa în urmă semne pe suprafața apei. În final zeci de cercuri concentrice îi cântau despărțirea de zbor și totodată afundarea lină în lumea veșnicei uitări! Poate că pentru aceea s-au născut acele pietre. Aceasta a fost ”istoria”lor.

”Carevasazică, o piatră poate fi privită cu ochii geologului, din ce fel de rocă vulcanică, sau în virtutea cărei legi fizice s-a născut și a ajuns cum este, dar ea are și o istorie singulară, iar eu asistasem la un accident din istoria ei, anume cum trecerea micului crab pe suprafața ei lină îi grăbise cu un moment intarea în ocean. Avea, deci, și ea o istorie.”(Neagu Djuvara ”Exista istorie adevarata?”

Există însă și altfel de pietre. Cele care apasă pe suflet uneori și întârzie să se scufunde în uitare!  ”Aminitre„ e numele lor. Una din ele am simțit-o astăzi și era încă grea… a reușit să mă mute pe malul aceluiași râu, lângă casa copilăriei mele…

Puține mașini circulau atunci pe acolo…pe celălalt mal al râului era un câmp verde care îmi atrăgea privirea până în poala unui deal abrupt și înalt, iar pe undeva la mijlocul lui era încercuit de o șosea pietruită, pe care o străbăteau căruțele, tractoarele și din când în când, mașinile. Înainte ca mașina să dispară din raza mea vizuală (intra într-un sătuc, mărginit de plopi), îmi plăcea să-i urmăresc traseul cu mare interes! Era un eveniment apariția oricărei mașini ! Totuși , bunul meu, primea periodic vizita fiului său, iar mașina acestuia o știau mulți copii din sat! Pentru că atunci nu existau telefoane acolo, vizitele erau surprize mari! La plecare, de fiecare dată , înainte să se amestece cu plopii, unchiul meu oprea mașina, claxona, cobora și ne făcea cu mâna! Aceasta a fost o regulă atâta timp cât ai mei au existat! Desigur, anii au trecut, viața a curs, mașinile erau din ce în ce mai des văzute pe drumeagul ca un ”brâu”al delaului meu! El , ”aripa mea”știa despre acest obicei al nostru și îmi spunea ca așa va proceda și el de câte ori va veni să viziteze mormintele alor lui . Eram copii pe atunci și nu înțelegeam întru totul cuvintele astea (pietre grele)…În timp, eu însămi, când plecam de acasă, foloseam aceeași metodă de a-mi lua(încă odată) rămas-bun de la mama și tata. Câțiva ani în urmă, în timp ce aruncam pietre în râu, și mă gândeam la toate aceste lucruri, o mașină a oprit acolo, în ”acel”loc, a claxonat, un bărbat a coborât, mi-a făcut cu mâna, a zăbovit preț de câteva clipe și apoi a dispărut!

Aș fi crezut ca e o iluzie, o întoarcere în timp însă…bunicii nu mai erau, unchiul nu mai putea sa șofeze …și atunci cine? Sufletul meu a vibrat.Un fâlfâit de zbor de piatră mi-a lovit inima și a bătut ca niciodată ! Puternic, sângele mi-a năvălit în obraji și amintirile în inimă!

Am aflat ulterior ca a fost ”el”…și că așa făcea de fiecare dată ! Nu știu de ce astăzi, în timp ce am auzit un claxon, am simțit o piatră ridicându-se din adâncul inimii….

imgp2610

(fofografia este facută exact din locul „acela”-iar lângă pomișorul de pe malul râului, mă așteaptă încă o grămăjoară de pietre…)

dscn4147

 

 

Dans

 

Mai ştii acel septembrie ?
Obrajii îmi roşeau doar dacă îmi imaginam că am putea zbura împreună…”zborul” ar fi fost un dans. Mai mult  nici nu (ştiam să) imi doresc! Să ne învârtim , ținându-ne de mână ! Aripi îți erau brațele !
Mai tarziu, zburam împreună, pe aripile dragostei!  Şi atingeam cerul ! Atunci, brațele tale erau aripile mele !
Acum..am eşuat în zborul ce l-am dorit înălțător! Nu mai visăm înaltul ! Fiecare din noi şi-a creat iluzia unui zbor !
Aripă ne este amintirea !

11885063_10153462620006011_3564395840861546377_n[1]