Când lumea îmi rămâne mică

 

 

Indiferent câtă vreme petrec privind copacul, parcă mereu mi-ar spune ceva ! În fiecare dimineață trec pe lângă el. Mereu ar vrea să își aplece coroana și să îmi șoptească despre câte a văzut.Știe istorii vechi , de aproape și de departe. Poate vedea până dincolo de pod… Niciodată nu am avut destul timp să îl ascult! I-am spus în treacăt câte o vorbă, i-am atins scoarța,l-am privit cum se înălța spre cer fără teamă! Alteori ne ascultam reciproc. Cu spatele rezemat de trunchiul lui bătrân, respiram la unison. Dacă aveam gânduri, pentru o vreme trăiam cu impresia că le-am împărtășit cu un om. Dacă tăcerile îmi erau întrerupte, îi zâmbeam  și simțeam că m-a încurajat. Seara, când mă întorceam acasă, mă aștepta fremătând, dornic să îmi asculte inima. Și nu m-a dezamăgit niciodată. Nici un secret nu a fost ridicat spre văzduh. Toate mergeau spre rădăcină, spre adâncul pământului!  Îmi odihneam palmele pe trunchiul lui și căutam să îi simt ”pulsul”.Copiii se ascundeau în spatele lui, iar el parcă îmi șoptea:”caută-i, prefă-te că nu îi vezi”…În zilele toride de vară îi aruncam la rădăcină găleți cu apă, și râdeam pentru că el nu stătea ”ca un copac”, ci mă alinta mîngâindu-mi pielea cu stropi fini ce se răsfrângeau asupra mea, iar pe picioare se așezau la repezeală particule fine de praf și stropi strălucitori.  Mă atingea uneori cu frunzele lui verzi și parcă de fiecare dată ofta, că nu mă poateocroti mai mult… filtrând lumina și transformând razele de soare în fascicule mici, jucăușe, îmi aducea zâmbet pe buze. Umbrele se amestecau și se transformau în pete de diferite nuanțe, în cercuri și valuri…

La început, l-au deposedat de ramurile groase, apoi l-au ciuntit , l-au tăiat în bucățele…Am plecat de acasă în ziua aceea, nu aș fi putut să îi explic de ce trebuie ca rădăcinile lui să părăsească pământul mamă, de ce trebuie ca ele să fie smulse, tăiate, dezgropate… Părea că întreg spațiul strigă!

Mai întâi, lipsa lui mi-a lovit ochii. Apoi, în timp ce coboram treptele, am simțit un gol ce mi-a lovit pieptul. În final, mi-a invadat amintirea iar golul din ochi cât și cel din grădină și-au dat mâna strigând în jurul gropii !

Iar când un copac dispare, lumea mea devine mai mică.

Cu cât mai mult un om?

 

 

Advertisements

6 thoughts on “Când lumea îmi rămâne mică

  1. Sublim! Pentru unele trăiri cuvintele sunt prea mici ca să le poată conține, chiar și pe bucățele. Cu toate astea, parcă în fiecare literă trăiește câte o clipă de emoție intensă. Am să revin la această felie de suflet oricând simt că nu pot exprima pe de-a întregul măreția copacilor. Socotesc că e prea puțin să te felicit și să-ți mulțumesc mult pentru această operă scrisă cu bătăi de inimă, dar e tot ce pot face.

    Like

    • Cu inimă şi cu emoție, aşa a fost scrisă.
      Nu este tocmai o operă, însă, mulțumesc!
      Mă bucur când un om se întoarce să atingă “scoarţa” cuvintelor, şi poate simţi seva pulsând!

      Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s