Când lumea îmi rămâne mică

Indiferent câtă vreme petrec privind copacul, parcă mereu mi-ar spune ceva ! În fiecare dimineață trec pe lângă el. Mereu ar vrea să își aplece coroana și să îmi șoptească despre câte a văzut. Știe istorii vechi , de aproape și de departe. Poate vedea până dincolo de pod. Niciodată nu am avut destul timp să îl ascult..

I-am spus în treacăt câte o vorbă, i-am atins scoarța, l-am privit cum se înălța spre cer fără teamă! Alteori ne ascultam reciproc. Cu spatele rezemat de trunchiul lui bătrân, respiram la unison. Dacă aveam gânduri, pentru o vreme trăiam cu impresia că le-am împărtășit cu un om. Dacă tăcerile îmi erau întrerupte, îi zâmbeam și simțeam că m-a încurajat. Seara, când mă întorceam acasă, mă aștepta fremătând, dornic să îmi asculte inima. Și nu m-a dezamăgit niciodată! Nici un secret nu a fost ridicat spre văzduh. Toate mergeau spre rădăcină, spre adâncul pământului!  Îmi odihneam palmele pe trunchiul lui și căutam să îi simt ”pulsul”. Copiii se ascundeau în spatele lui, iar el parcă îmi șoptea: ”caută-i, prefă-te că nu îi vezi”… În zilele toride de vară îi aruncam la rădăcină găleți cu apă, și râdeam pentru că el nu stătea ”ca un copac”, ci mă alinta mîngâindu-mi pielea cu stropi fini ce răsfrângeau asupra mea, iar pe picioare se așezau la repezeală particule fine de praf și stropi strălucitori.  Mă atingea uneori cu frunzele lui verzi și parcă de fiecare dată ofta, că nu mă poate ocroti mai mult… filtrând lumina și transformând razele de soare în fascicule mici, jucăușe, îmi aducea zâmbet pe buze. Umbrele se amestecau și se transformau în pete de diferite nuanțe, în cercuri și valuri…

La început, l-au deposedat de ramurile groase, apoi l-au ciuntit, l-au tăiat în bucățele… Am plecat de acasă în ziua aceea, nu aș fi putut să îi explic de ce trebuie ca rădăcinile lui să părăsească pământul mamă, de ce trebuie ca ele să fie smulse, tăiate, dezgropate…

Părea că întreg spațiul strigă!

Mai întâi, lipsa lui mi-a lovit ochii. Apoi, în timp ce coboram treptele, am simțit un gol ce mi-a lovit pieptul. În final, mi-a invadat amintirea iar golul din ochi cât și cel din grădină și-au dat mâna strigând în jurul gropii !

Iar când un copac dispare, lumea mea devine mai mică.

Cu cât mai mult un om?