Mâine

Priveam departe, în stânga livezii cu meri, dincolo de râul ce străjuia grădina, peste dealuri, dincolo de orizont. Acolo credeam că locuiește speranța… de câte ori mă durea dorul de tine! De acolo mi-a venit gândul că aș  putea cumva, printr-o întâmplare minunată, să te revăd, să îmi administrez setea de verde ce îmi usca gura. Te cunoscusem cu aproape o lună în urmă, mi-ai sărutat încheietura mâinii și gura sufletului! Ochii mei nu puteau privi încă în ai tăi. Poate pentru că degetele îmi zvâcneau într-o tresăriere ciudată, ca și cum te-aș fi apucat cu sălbăticie și nu ți-aș mai fi dat drumul. Am lăsat  pupilele să stârnescă colbul drumului fierbinte de august, și privindu-mi genunchii, am făcut un pas dincolo de poarta unde te aflai. Ca și cum lanțuiri nevăzute mă țineau pe loc, mă smuceam să fac un pas mai departe. Și încă unul, și mai mic, poate că fuiorul de vânt cald te va scoate din locul unde mi te ascunzi. Doar câțiva pași mai departe prin praful fin și aveam să aud șoptit numele meu. Am înghețat cu dinții scrâșnind și obrajii arzând.

-„ Stai! poți să mă asculți puțin?… o să te mai văd? o să îmi scrii?”

-„Mi-e teamă că nu voi avea ce să îți spun”..

-„Lasă-mi adresa ta, te rog. Mâine voi pleca. Îți voi scrie în fiecare zi. Haide, dă-mi o hârtie, sau vei ține minte?”

(Eu? să țin minte? acum? oh… clar, nu o să îmi scrie niciodată…de fapt cred că asta e o metodă de a…hm..)

– „Cunoști numele meu. Adresă  cu stradă și număr nu există aici.

-„Stai! Am un șervețel în buzunar! Iată, str Lalelelor, nr 7… să nu mă uiți, să îmi scrii!”

Și-a îndoit genunchii, a aplecat capul și mi-a căutat verdele din albastru. Am zâmbit doar și am pășit mai departe strângand șervețelul comoară în pumn. Dacă mi-ar fi atins atunci vreo falangă, ar fi simțit tremurul din mine! Câțiva pași mai încolo, din hârtiuța împăturită triunghiular, rămăsese un cocoloș de hârtie. Mâinile mele transpirate și emoțiile ce mă încercau, praful și vântul, verdele și albastrul…

L-am păstrat mulți ani. Alături de sutele de scrisori, ilustrate și fotografii.

Peste trei zile primeam prima scrisoare care avea la destinatar numele meu!

Au fost anotimpuri în care mi-a scris zilnic. Au fost momente în care am așteptat zilnic. Acum e rândul meu! Scriu dealurilor pe care le-am umblat, vântului care ne-a ascultat suspinele și chiotele de bucurie, scriu apelor care au trecut prin ochii noștri, dar mai ales aripii care ne-a purtat !

Acum , toate acestea sunt de partea ta !

People-Woman-Legs-Barefoot-on-Dusty-Road-at-Sunrise-Medium[1]

( photo:The Green Tribe)

Advertisements

5 thoughts on “Mâine

  1. Fain acest Nick, dar și mai fain acest „Mâine”. Sunt un pic nedumerit deoarece e greu de aflat care este „cea mai mare durere” – depărtarea, speranța ori amintirea. Ori toate la un loc…

    Like

  2. Dacă acest “mâine” e fain, aproape că se risipește nedumerirea!
    “Cea mai mare durere” este că peste zeci de ani, strada cea fără nume , a devenit “str Florilor”. Groaznic este că are şi număr: 3!
    (Desigur, eu am glumit, însă vă mulțumesc pentru lectura atentă !)

    Liked by 1 person

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s