chemare

te las să pleci, mă lași să urc

te ostenești și mă încurc

te chem, mă uiți, ne învârtim

tu râzi, eu ard și e pustiu

nu știu cum să trăiesc acum

e ceață, noapte e și fum.

 

încerc să văd mai jos de noi..

pot desluși doar pași târzii

nimic nu suntem. călători.

aș vrea să plec, ori tu să vii

nu pot să știu de e  corect

căci e tot noapte, și te-aștept.

 

mai sus de astre e senin.

și orice zgomot surd, dipare

nici amețeală, nici venin

nici fum, nici nopți , ci numai soare

dar cred că pot să mă gândesc

și dorul viu să îl numesc

chemare

 

aCUm

 

Să scriu pentru tine este cumva nepotrivit. Însă, și dacă aș tăcea, ar vorbi umbrele. Pe aici… între anotimpuri, nu mi se pare complet iarnă. Nu e ca și atunci cînd urmăream umbrele focului pe pereți. Nici foc nu mai este. Scot uneori cenușa a ceea ce a ars cândva și o las pradă vântului. Dar știi, nu o poartă așa cum știam. Acum vântul fie că nu adie deloc, fie că ne mută cu totul, ne smulge din ceea ce era o lume liniștită. Totul e tulbure. Aștept primăvara, atunci e mai limpede-și cerul și mintea! Mă întrebi de ape? Da, le mai vizitez, însă mi-e teamă să le ating. Da, mai vorbesc cu salcia..a crescut mult! Îi este sete, și mie deasemeni. Cred că putem face schimb de rădăcini. Și tu? A crescut magnolia pe umărul tău? Voi trece să îi vorbesc! Acum nu, totul e gri. Crezi că am aruncat eu toată cenușa? Nu de aceea! Ți-am spus că nu îmi mai este frică? Acum spun tot ce simt. Da, uite, chiar acum mi-e dor de tine..

 

 

 

La vedere

Clocotește uneori și aruncă pe pereții despărțitori, haotic, fără ritm și fără noimă, amintiri încapsulate în globuri mici, roșii-purpurii. Acestea se sparg și lasă în urmă dâre sângerii pe care vor aluneca în curând umbre gri, alungite de timp și deformate de anotimpurile care le-au tot transformat. Iată, punctul acela abia vizibil, amintirea mea dragă despre apele care mi-au înghițit timpul..am căutat să respir regulat, golindu-mi mintea de conținut, și să zâmbesc mâinii ce-mi desenează propriile trăiri, făcând abstracție de faptul că ele vor deveni acum vizibile pentru oricine. Am încercat să încetinesc procesul acesta, însă pulsul devenea atunci foarte slab și teama din mine creștea, asemeni unei sarcini nedorite, neașteptate și înspăimântătoare. De aceea, am inspirat cu sete, numărând inconștient mișcările pe care ar putea să le mai facă mâna, pe peretele din ce în ce mai aglomerat.

Părea că va trebui să accept ca toată viața mea să fie desenată deslușit, pe pereții aceia albi și de netezi. Dacă aș putea împiedica cumva traseul pe care mâna îl schitează! Dar ce mă înspăimânta mai mult, era faptul că vor fi redate nu doar faptele vieții mele, ci și gândurile. Gândurile nespuse. Acestea mă tulburau și mă sufocau chiar și acum, la apus. Cum va arăta: un tablou imens, o viață pictată cu roșu pe un perete alb! Umbrele gri, vor întuneca acest tot, ele fi-vor gândurile nerostite. Vor acapara totul , nu se va mai putea desluși nimic. Tăcerile, gândurile mute , au fost cât șapte vieți, cât un munte, gânduri albe și negre, nenăscute, schilodite, înjumătățite, sau nici atât, fărâmițate, dospite, scuipate înainte de a fi eliberate. Avortoni.

Și presiunea creștea, nuanța accentuîndu-se constant. Nu mai puteam urmări o singură linie. Haosul punea stăpânire pe alb! Tensiunea devenise atât de mare, încât, firicelul acela numit viață, se preschimbase într-o masă compactă, închegată, care acapara trăire și umbră, laolaltă cu nepăsare și blestem. Pereții s-au prăbușit, cuvintele s-au scufundat în cel mai adânc loc cu putință, umbrele însă, doar umbrele, au revenit, s-au arătat din nou, pentru a întuneca finalul a ceea ce s-a dorit a fi  o viață ”la vedere”

*

Uneori, ceea ce vezi, nu este ceea ce pare!

Din când în când, i se permitea să se întoarcă. Însă numai pentru câteva clipe! Noaptea. Erau acceptate numai cererile celor care au iubit luna. De aceea,luna avea să fie martora ei și să o însoțească!

Trebuia să îl vadă numaidecât! Să îi „spună”cumva cât de mult îi lipsește, să îi explice cât și-a dorit să se întoarcă. Acum ar fi făcut totul altfel! Mai întâi, ar fi iertat! Ar fi iertat soarta care i-a țesut drum într-o noapte fără lună. Ar fi zâmbit mai mult! Chiar dacă banii nu erau îndeajuns niciodată.. Poate că ar fi dansat mai mult! În toate nopțile în care greierii au plâns și mâinile lor au rămas înlănțuite! Și câte nu ar fi schimbat, dacă ar fi putut!

Aceasta era șansa ei! Avea să îi spună că îl va iubi infinit! Că îl va privi în fiecare clipă, îi va trimite semne, păsări, raze. Îl va însoți! Deși…

Dar oare cum ar putea, într-o noapte de iarnă, cu lună, să îi spună toate acestea, fără a-i putea vorbi. Nici o șoaptă nu era permisă! Putea, totuși să se folosească de cer, cu tot ce este al lui..

Și fără să stea prea mult pe gânduri, în timp ce el, cu fruntea lipită de geamul rece, privea absent spre nicăieri, ea, a reușit să întoarcă sensul gravitației.

Și atunci pământul, nu cerul, a prins a ninge!

„S-a întors? M-a iertat?” Luna a zâmbit și a început să danseze!

Pământul, mână în mână cu cerul.

Iar el a iubit!

Infinit!

received_601206636983933.gif

(mulțumesc Janos)

Trei ore cu Emil Brumaru — Ana Barton

Sau patru. Nu le-am numărat, acum încerc să le pun cap la cap, acum, când știu că au fost singurele. Eram la Gaudeamus, lansasem cartea unei doamne și plecasem în fugă spre standul altei edituri, de la un alt etaj. Când am ajuns, mi-am dat seama că am capul mai ușor pe stânga. Mi-am pipăit…

via Trei ore cu Emil Brumaru — Ana Barton

 

Pentru că astăzi mi-au ieșit in cale numai Cuvinte (copii ai  Poeților cu Poeziile)!

 

 

 

 

Mâine

Ni se pare adesea că cea mai mare durere este a noastră! Oh, de am avea o unitate de măsură pentru asta.. Totuși, nu ar fi util un asemena instrument. Fiecare percepem durerea diferit! Pentru unii e suficient să își vadă bășicile din palmă, și se opresc brusc, fără să își termine lucrul, plângându-și de milă, în timp ce alții după ce și-au îngropat tot ce au avut, iar în final speranța, continuă să zâmbească, să lucreze, să creadă că va fi mai bine. Mâine! Se știe deja că ”mâine” nu a fost mai bine! Dar cel puțin am crezut! Am cutezat să sper!

 

10488237_832393096771133_3620882418181016149_n[1]

Ştiu că sunt lut  de Radu Gyr      Ştiu că sunt lut, dar nu ştiu cine mi-a pus în piept albine stranii, să-mi scoată mir din mărăcine, din bălării, împărtăşanii. Minunea mea se-ntamplă vie din mofturi mici şi biete fleacuri… Un colţ de-al meu e-o-mpărăţie, o zi de-a mea răsfrânge veacuri. De nu strâng mările în braţe, prin câte-o baltă tot deretic și gheara mea tot stă să-nhaţe din orice taină câte-un petic. Și dacă-ncălecat pe-o rază ea nu mă urcă-n cer, încalte, de-o schioapă-n aer tot cutează peste coteţe să mă salte!

 

 

 

 

zbucium

Ecouri ce încă nu s-au stins deplin

rănesc urechea și mușcă

imagini ce mi-au fost icoane !

Zămbete inocente trecute prin tăișul lamelor de oțel.

Pulberi de stele răsfirate pe convexitatea întunericului..

Celule în care nu mai există speranță

drumuri ce nu mai duc nicăieri,

coșuri fumegânde, zăpezi întinate,

stihii..

 

ghost_by_bennhardt_d2jg59s-pre

(Ghost, by bennhardt)

Metamorfoze

Să eliberezi cuvinte, să alegi fapte, să fii atent cum respiri, să ai grijă cum conduci; să nu se ardă mâncarea; vezi, să nu cadă copilul; atenție la tren; ah, e ziua mătușii; ninge iar? Acestea sunt a mia parte din grijile care ne hăituiesc. Și nici macar nu sunt valide. Cum ar fi sa fii în “nivelul” următor: ” se va prezenta  oare astăzi? de câte ori va trebui să ne întâlnim pe holurile tribunalului? știam că va avea câștig de cauză! totuși, copilul va rămâne la mine; oare pentru următoarea serie de citostatice, de unde voi mai împrumuta?dar…tata nu îmi mai răspunde la telefon; ce bine ar fi să vină cineva acum să mă poată găsi” …. As putea spune eu, care din ei este mai îngrijorat? Dar ce este mai dureros (deși este suficient să fii împărțit între tată și mamă) nu s-a arătat încă! Există și o altă dimensiune, mai adâncă, mai înfricoșătoare! Este starea aceea de durere permanentă, de agonie. Haosul, abisul, neantul. Insomnia, apatia, greața. Buzele uscate, gâtul umflat, brațele moi. Cearcăne, vânătăi. Refuz.

Secole.

Vuiet. Gri.

Sete. Vânt. Lacrimi.

Amintiri. Fotografii. Comemorări. Fantome.

Silabe. Cuvinte. Psalmi. Poezii. Simțăminte.

Să eliberezi cuvinte (pe care nu mai ai cui să i le spui); să alegi fapte (abia acum realizezi că poți alege(!); să fii atent cum respiri (parcă până acum nu mi se părea ceva extraordinar că pot să respir)….

 

11781749_941009162609022_1725350911577592528_n[1]

(pictură de Iulia Schiopu  „Liebe”)