Cuvinte

Mai întâi..

Advertisements

nimic

Visam cândva să ascultăm suspinul pădurilor, toamna. Ai făcut asta în singurătatea inimii tale. Pădurea mi-a șoptit dorul tău. Oare de ce pădurea știe să simtă dorurile oamenilor? Poate pentru ca ei se simt liberi să vorbească cu ea? Să îi încredințeze inimi, ochi, suflete zbucumate… Cred că de accea frământarea ei în vremea furtunii este și mai crâncenă, acolo se întâlnesc vorbe, șoapte, țipete, lacrimi mute, foc. Atunci se trezesc dorurile și caută locuri să se ascundă. Dacă „spovediții” își mai păstrează viața, ele (dorurile) le întorc sufletele pe dos, le zgârie gâtlejul și le tulbură ochii. Însă în caz contrar, rătăcesc printre pietre, nasc vârtejuri de sentimente , vuiesc a aduceri aminte și tăbărăsc asupra celor goliți de gânduri!

Am vorbit pădurii! Copacilor, frunzelor, mugurilor, am mangâiat brațe-crengi, trunchiuri aspre și scoarțe lucioase, strălucitoare precum brâiele de argint.. Am strigat și mi-a înghițit durerea glasului, mi-a șters cu frunza ei, fruntea obosită. Răcoare mi-a dat! A ascultat tot ce am avut să îi spun. Duhovnic îmi este! Când sufletul se umple, unde golești preaplinul? Probabil dacă aș fi locuit în apropierea mării, i-aș fi mărturisit ei. Pădurea mi-am făcut-o scut. Mi-am desfășurat-o în jurul minții și m-am ascuns.  Am purtat-o cu drag, peste tot, cu mine. Am privit-o și când era calmă, i-am ascultat rădăcinile, am respirat-o! I-am dat din timpul meu, din gândul meu, din visul meu. M-am ascuns în ea, am ascuns-o în mine.

Acum , rădăcinile ei încep să devină vizibile în mine. Iar când copacii se leagănă, simt că aș vrea să oftez. Știu că și tu i-ai vorbit, ai iubit-o, ai adus-o înaintea ochilor mei prin cuvinte  pe care nu pot să le uit: ”…și unde vom locui? în pădure! vom avea ce să mâncăm? rădăcini, frunze.. ne va da și apă , am un izvor! Nu ne va lipsi nimic! Vom trăi în brațele pădurii, dimineața vom sărbători soarele, ne vom ține de mână în timp ce vom străbate cărări ascunse, toamna ne vom acoperi cu frunze, iar când va fi lună plină, vom privi nemișcați, prin fereastra curată a sufletului, spre locul din care am venit…” Mă întorc și acum spre umbrele-ți desfrunzite. Verdele nu-mi mai este, luna e în nor și sunt acoperită de frunze… 

img_20171021_10154165303042.jpg

(fotografia îmi aparține)

Prietenul meu

A fost odată.

O singură dată. Inima părea că bate cu alt ticăit, necunoscut, nu era al lui. Nu știa cine era dincolo de ușă. Poate gândurile lui , strânse laolaltă și aruncate in colț, înghesuite și care de care mai gălăgioase. Țipa gândul crud al copilăriei! Era strigătul acela de ajutor, de neputință, de teamă de abandon. Ori poate că erau visele lui, care au fost trezite de ticăitul acela viu, ca un secundar al unui ceas de buzunar… „Poate că mă voi simți mai bine dacă voi atinge cu palma-mi dreaptă, partea stângă a pieptului, și voi aștepta câteva clipe!” Clipele au devenit zile iar zilele, ani. Ticăitul nu este nici acum al lui, este șoapta lacului nemișcat în gerul iernii, este „of”-ul frunzei grăbite să se culce în podul palmei pământului. Privește încă luna și ascultă mișcarea planetelor în jurul „stelei” lui, ticăie tastatura în fiecare seară ,aducându-i zâmbet obosit pe buzele uscate! El ascultă liniștit „tic”-ul inimii și „tac”-ul gândului, muzica liniștitoare a celor două lumi: lumea copilăriei lui și universul pierdut al dragostei ei! Va aștepta! Oricum, el iubește vara! Și este un om din soare! Are în loc de vene, urme de lavă și cenușă de amintire. Ușa, se deschide cu greutate. A fost folosită acum sute de ani… Prin ea treceau adesea personaje cunoscute din lumea basmelor, din lumea cărților, din lumea vie, treceau stele strălucitoare cu aripi de foc, amerindieni cu haine viu colorate, baloane cu aer cald, crivățul din Siberia, uneori trecea chiar Anna Karenina sau Doctor Jivago. De când poezia nu a mai folosit ușa, balamalele au  început să scârțâie, pereții să obosească și inima să simtă o altă bătaie. Târziu, el a înțeles că bătaia nu era de inimă ci de aripă. Aripă ce căuta lumea Micului Prinț, zămbetul bunelului, mâna iubitei, banca de lângă gardul albastru, cioata de lângă izvor, liniștea pădurii,  bulinele de pe rochia albastră..

 

(Wooden Heart Sculpture)

Vezi?

De-a lungul sau de-a latul, oriunde m-aș muta,

Îți urmăresc privirea, trecând prin mintea mea.

Îmi răscolești în gânduri, te recunosc în vis,

Te simt când te apropii și-ți caut un surâs.

Se tulbură văzduhul, cad frunze, trec și ani

Și mă găsesc adesea îmbrățișând stejari.

Se-așterne neuitarea, vin valuri de zăpezi

Să mă-nfășoare-n cețuri, să.. nu știu …

Tu mă vezi?

Fotografiile îmi aparțin.

Transfagărășan, jud Argeș,

Cetatea Făgăraș, jud Brașov,

Lacul Pădureni, Moacșa, jud Covasna,(fotografie:Janos Romanov)

Bâlea Cascadă, jud Sibiu,

Transfăgărășan (pe un mal al Argeșului)

Bâlea Lac,

Transfăgărășan (în apropiere de Lacul Vidraru)

 

cromatica

via cromatica — dan moldovan     

Aș fi spus despre frumusețea ei ..

Ce ar fi dacă aș fi parte din acest tablou? Cum aș simți  albastrul electric al  brațelor ridicate spre cer? Artere, vene ce duc către înalt frumuseți sortate din inima pământului, miros de reavăn și umed, amețitor gând sângeriu, transfuzie de viață în moarte! Ce sentiment trebuie să fi avut verdele când a început să se topească în galben? Descompunere? Sau copmpunere? Cele câteva frunze, rămășițe ale unei frumuseți apuse, simt oare cât sunt de fragile?

Licurici închegați în aripi de pasăre călătoare! Piruetă a timpului în miezul acestei toamne sfâșietor de frumoasă! Aș vrea să pot să ating verdele acesta, să îmi trec degetele prin el, să mi-l întind pe obraji, pe piept, să strâng degetele în pumn și să picure portocaliu. Genele de lumină să mă străbată ca un fior de jos în sus și în timp ce îmi ating inima, să șuiere a undă de melancolie…

Mulțumesc Dan Moldovan pentru acest prețios moment!

Vector

 

 

 

 

 

de tot ce era alb.

mi-am golit sufletul

că m-ai putea înțelege mai bine – dacă ți-aș vorbi mut

Și pentru că mi-am imaginat

încep călătoria spre lumea curcubeelor monocrome!

nimic nu se mai poate schimba

îmi spun că

Dar cum toate

că nu mă târăsc.

doar pentru a avea iluzia

cu susul în jos

lumea aceasta

Am întors

 

b49f130e4d4a067d6f7bf1b498b7d06a

 

Vis de mlădiță

 

ccc64330a5269cdc726f97e8e888da82

(foto: Kiss Andreea Photograpy)

În timp ce muguri se zbat să traverseze venele mele noduroase, gănduri primăvăratice îmi cresc în inimă și pulsează fără rușine, explodează în alb, subțiind pojghița ce mă desparte de soare! Emoția îmi schimonosește degetele gri și încerc zadarnic să cuprind cu brațele-mi crengi, nesfârșitul verde. Târziu zăresc lama ce lucește vesel în dreapta călăului. Și mai târziu, simt petale atingând gheața. Aripi perechi, mereu câte una în plus, căutând în adâncuri floarea perfectă, cu petale în număr par. Îmi zâmbește înghețat, din lumea de dincolo, în nopți cu lună plină, ramura în care aș fi vrut să trăiesc ”altoi”…