5.50

Cu mult înainte de ivirea zorilor, ispititoarea aceasta rece și înaltă, mi-a luminat fereastra și s-a strecurat în liniștea caldă a camerei. S-a lungit pe acoperișul vecin și a pătruns fără rușine în mintea mea. Zadarnică a fost încercarea de a o alunga. Degetele-i lungi și tremurânde mi-au deschis izvor de ceață deasă și au pornit tobele tăcerii .

Advertisements

2018

styczeń (leśniczówka?…)

via Przyszedł wreszcie 2018 … — fotografia najwidoczniej realna

Îmi imaginez locul acesta ca fiind sufletul meu! Căsuța  în care vara sau iarna au aceeași nuanță: „doar verde”! Și așa aș vrea să fie: luna, (în mersul ei) să mă însoțească, verdele să mă înconjoare iar din interior să răzbată lumina!

Imaginăm dorințe, sau presărăm idei

Ne ancorăm de vise, de fluturi sau de zmei,

Întruchipăm odoruri și gânduri prea-alese,

Ne dezbrăcăm de doruri ori prindem rădăcini,

Și împletim povestea cu magice cuvinte

Spre a-aducerea aminte a ceea ce am fost!

 

 

 

Poveste de Crăciun

https://wp.me/pJ5vh-4Iu

Această poveste s-a născut în urma unui proiect inițiat de Nautilus, căruia, vreau să îi mulțumesc pentru idee, seriozitate și promptitudine! În plus, aș adăuga plăcerea cu care am„ înșirat” cuvinte (referindu-mă acum strict la acest proiect) și mai mult, curiozitatea cu care am așteptat împletirea celor trei personaje!

Mulțumesc povestitorului și pentru șansa pe care a dat-o „celui verde”, de a se reîntoarce la stânca lui, de a se sprijini din nou cu fruntea de ceruri și de a privi cu dragoste (așa cum numai el stie) către Spiralele de fum

si către Mario

M-am gândit să atașez o imagine în care să se regăsească și personajele și povestitorul și spiritul! Este o fotografie reală, simplă, dar (din punctul meu de vedere) respectă anii lui Ieronim!

_64646242_tree

(Foto:Piergiorgio Pescali)

Abies-alba

 

Trăia de sute de ani, alături de alții. Nu cunoștea solitudinea. Semeț, neclintit! Putea suporta orice fel de vreme, fie ger, fie caniculă. Își încuraja zilnic tovarășii, îndemnându-i să țintească spre înalt,acesta rămânea singurul mod de a crește drept. Privind cerul albastru, era zi de zi mai aproape de el. Primii 15 ani, a crescut lent, atent la tot ceea ce îl înconjura, gata să dea ajutor oricui ar avea nevoie.Primise la umbra lui mică, sumedenie de gâze și flori , valuri de frunze și uneori câte o pasăre. În pauzele dintre anotimpuri, învăța să își aranjeze cu demnitate tulpina, netezind-o și căutând să risipească orice „rid” ce ar fi putut să apară. Era încă tânăr, plin de viață și energie. Zâmbea pădurii și cânta în tandem cu vântul. Ierni multe au trecut peste copilul-brad, a devenit adult, a început să crească mai repede, se înălța, stoic, în aceeași direcție: spre soare! Dar în orice dimineață, își ridica cu demnitate brațele spre cer așteptând cu nesfârșită răbdare, finalul poveștii de dragoste dintre conurile ce le purta pe brațe, spre zări. Era o specie monoică (cu flori unisexuate, masculine sau feminine, dispuse pe acelasi individ), rezistentă la vânt și cu rădăcini pivotante, foarte ramificate.

Acesta îi era crezul, ținta, menirea: cerul! Străbunii lui îl învățaseră să nu privească la cele pământești dar să creadă în oameni! Putea oferi găzduire păsărilor și animalelor mici, putea vorbi soarelui, avea răbdare să aștepte primăverile, aceste zeițe cu verde crud în ochi, care făceau posibil ca propriul său ac verde să își schimbe coloritul, devenind spre vârfuri un verde molatic. Știa și momentul când trebuie să își schimbe haina, și cel în care să zâmbească lunii! Tăcut și maiestuos, așeza an peste an, în cercuri concentrice, vigoarea lui de Abies-alba! Visa, (așa cum orice brad de sub cer visează), să devină cândva de folos. Poate… unui om care va vrea să atingă zilnic o ușă, să fie un „scut”care să îl apere de vitregiile iernii. El ar putea să îi facă față! Cunoștea toate șiretlicurile iernii. Putea rezista chiar și la – 30 de grade Celsius! Ori ar fi putut deveni grindă, care să suțină o casă, un acoperiș sub care omul să își crească copiii! A fost și el cândva copil, dar amintirile au început să se estompeze acum…Din câteva zeci de mii de conuri, doar o mică parte supraviețuiesc și nu sunt mâncate de păsări, veverițe, rozătoare. Din cele care scapă, un număr infim ajung în pământ, sub zăpadă! Iar dintre acestea, doar una germinează. După un an, din pământ răsare un firicel, abia observabil,un pui de brăduț. El va supraviețui doar dacă nu e mâncat de animale, dacă nu e rupt de vânt, dacă nu e distrus de viețuitoarele pădurii. Doar unul din 20 de brazi răzbate. Și el a răzbătut! A trăit destul cât să vadă, cum pădurea dispare puțin câte puțin, umbra din jur devine tot mai rară, soarele arde din ce în ce mai puternic, iar omul…, nu știa cum să se raporteze la om. Cei mai mulți îl priveau cu drag, îi vorbeau, îl admirau! Odinioară, căci acum…

Acum acoperișul trunchiului său , purta riduri adânci, de sus până jos. La trei ani, când măsura mai puțin de 30 de cm, și tulpina îi era sensibil învăluită de cortexul strălucitor, lumina soarelui și frumusețea muntelui îl făcuse să reziste, să își dorească mai mult! An de an membrana s-a metaforfozat, iar el se simțea din ce în ce mai puternic. Privind acum în urmă, i-a scapat un oftat adânc. Din rădăcină, urca spre trunchi un soi de „nod în gât”, din sens opus! Ajuns spre vârf, un legănat duios se atinse de fruntea cerului și se auzi pe pământ  perorația, dorul! Dorința de a face bine, de a aduce bucurie, de a se vedea înconjurat de ființe fericite!

Se apropia iarna, momentul propice pentru a deschide din nou supapele rădăcinilor lui născute în genuni întunecate. Putea fi considerat „cărunt”, dacă verdele ar încărunți vreodată; redundant, dacă cineva ar fi auzit vreodată tot ceea ce transmitea!

Personaj creat pentru proiectul „Povestirea ca întâlnire a personajelor”, propus de Nautilus 

Cobalt

Când dorurile vin și păsările pleacă

Când umbrele se-ating și tâmplele se zbat

Alunecând pe-un fir lucios de apă,

Îi simt nemărginirea și spiritul înalt!

Învolburată, inima insistă

Să trecem de fâșia

Ce o numim pământ,

Și să plonjăm în marea

Ce uneori e tristă.

Iar alteori, atinge al cerului cobalt!

icy-winter-storm-dan-cristian-mihailescu

Foto: Dan Cristian Mihăilescu

Sursa

 

Acasa

 

 

 

 

Uneori, în momente neașteptate, aud focul. Văd cu ochii minții dansul flăcărilor pe pereții albi, simt mirosul de salcâm ars. Știu că nu va mai exista niciodată o vreme ca aceea! Pot doar să îmi amintesc ce gândeam atunci.Oare de ce îmi amintesc atât de bine asta? De ce am uitat ce voi face sâmbătă și nu pot uita ce îmi trecea prin minte acum douăzeci de ani? De ce iarna visez focuri? De ce umbrele îmi joacă pe dinainte? Creaturi nepământene pășeau prin unghere întunecate, imaginația pur și simplu exploda! Scânteile ce ieșeau pe lângă cercurile sobei se ridicau cu avânt, pentru ca,  peste o clipă să dipară pe veci. Îmi imaginau că erau poveștile copacilor care ardeau. Fiecare sunet il asemuiam cu un oftat. Unele erau scurte, urmate imediat de galbenul viu, fierbinte. Altele, prelungi, grele, „ povesteau” ani de viață, se aprindeau greu, musteau, așteptau tremurând ca degetele de foc să le poarte spre menirea lor cea de jăratec: translucid, portocaliu, viu! Acasă, doar acolo puteam umbla fără teamă în nopțile de iarnă, în lumina zăpezii și strălucirea lunii! Doar acolo am putut asculta focul! Și atunci, dar și acum, am uneori sentimentul că eu nu aparțin acestei lumi, ci alteia!