Strălucire

orbitoare, hrănindu-mă din lumina-i lină!

Advertisements

renaștere

Simțurile noastre zvâcnesc adesea, în apropierea primăverii, și ne reamintesc de efemeritatea acestei vieți, de felul în care ea trece prin sau pe lângă noi, ne provoacă să înțelegem și să alegem. Vrem sau nu vrem să le permitem ? După ce zăpezile sunt înghițite de gurile mari ale secetei din noi, muguri își fac loc și ne îmbie la viață. Dar oare mai avem putere să prindem aripi? Zborul ne mai este în gând? Sau orice încercare devine moartă înainte de a se naște? Înghețul ne surprinde, ne trântește și vrea să ne demonstreze că nu există putere mai mare decât a lui. Sunt de altă părere și îmi doresc să experimentăm ieșirea din starea de alb sticlos !

Exactitatea unei căderi nu exclude perfecțiunea unui zbor!

#

Mă gândesc adeseori la poezie ca și cum ar fi muzică.  Și iată, mi-am amintit!

Rug

Versuri: Anca Argeșiu, muzica Vasile Șirli

Din adâncuri, din străfunduri,

Mă aplec să te petrec,

Să te-alunec, să te-ntunec

Să prefac, să te desfac

Din șuvițe de copac..

vindecare

În ideea că eu voi uita cine sunt, să ai grijă, să le spui tu! Să îi asiguri că acesta a fost ultimul început și că nicăieri, niciodată, nu va mai fi altul. Aceasta mi-a fost forma de vindecare . Așa am supraviețuit. Războiului (din sufletul meu), apelor (din adâncul pământului), zâmbetelor false și idioților! Fără de poezie aș fi pierit în lanțurile întunericului. M-ar fi înghițit puțin cate puțin, zi de zi , noapte de noapte. Știu că sună a șablon! Cuvintele s-au grăbit să expire, apăsând tastele cu putere, inspirând ceața din jur și teama că nu mă vei auzi niciodată. Am reușit să strig. În noapte, țipătul mi-a ajuns până la ceruri, îngerii s-au înfiorat și glasul mi-a fost schimbat. Nu am mai putut atinge notele acelea înalte, cântecul mi-a fost o răgușită croncăneală. Dansul? Nu a mai fost dans! Nu am  mai dansat cu nimeni, niciodată. Nu, nici cu el. Mai știi cum îmi țineai  mâna dreaptă? O apăsai cu putere pe inima ta, apoi cu palma peste palma mea, cobora pe peiptul tău până când eu nu mai aveam falange care să se poată încleșta de degetele tale. Rămâneau întinse maxim, cu mușchii alungiți, crispate în strângerea aceea încrâncenată.. așteptam amândoi răsucirea și ne priveam în ochi. Tobe ne băteau în sânge și flăcări se aprindeau pe obraji. Inima aluneca de-a stânga trupului și buzele așteptau cu sete următorul sărut..Nu am mai dansat.  Poate de aceea, acum, mă dor degetele? De dorul tău! Nu, nu s-au mai îndreptat niciodată. Degete strâmbe! Din când în când, ascultând câte o vioară, degetele-mi tresar și caută mâna ta! Ultima dată când ți-am simțit brațul în jurul meu, lumea înghețase și oamenii dispăruseră de pe pământ! Luna plină rămăsese cu noi. Și muzica amuțise. Poezia acelei clipe a rămas! Totul era încremenit. Și mâinile noastre, și zăpezile. Nu am putut să nu urmăresc cu buricele degetelor, urma venelor pe brațele tale ..se întindeau neregulat până în adâncul pământului, născând zori de zi, cu umbre. În geana aceea de lumină, voi dansa din nou, voi veni cu propriile-mi vene și vom însângera răsăritul. Vom dansa apoi până ce soarele va ameți și ne va alunga obosit către alte orizonturi și alte lumi. Vom hoinări prin oceanele lumii, căutând luna și calea pe care o lasă pe ape..

 

69073147-super-luna-se-establece-sobre-el-océano-pacífico-en-laguna-beach-california-estados-unidos

sursa

oportunitate

Aș vrea o șansă nouă

dar într-o lume veche.

Să pot să spun acolo ce-am tăcut.

Să vezi ce am ascuns o vreme

Și ce-ai crezut..

 

Aș vrea o viață nouă,

într-o poveste veche.

În care dimineața să-mi fii tu!

Să văd din nou, aievea răsăritul

Dar norul negru, nu!

 

Aș vrea să-ți fie palmă-aripa!

Să nu te pierd în miezul unei regăsiri.

Adună-mă, scăzându-mi frica

Și înmulțește-mi visele

Sau, fă-le vii!

 

 

 

 

 

 

Ferestre

Speranțele se împletesc uneori cu cele mai firave raze de lumină! Pentru ce are un semenea efect orice geană translucidă? Cum se face că negura tuturor gîndurilor coboară peste inima omului, lăsându-l pustiit de orice bucurie? Ceață rece și muguri de zi luminoasă , pătrund prin ferestrele imense ale sufletului meu. De ce ne naștem cu ferestre diferite? Îmi imaginez că odată lepădați pe pământ, primim fiecare câte două ferestre. Una numită „ochi”, cealaltă, mai puțin vizibilă , dar extrem de fragilă -„inimă”! Și ele comunică într-un fel misterios și bizar. Se poate ca atunci când lumina pătrunde prin ochi, fereastra aceasta să își coboare storurile și să se grăbească să îi dea de știre celeilalte, că o nouă speranță e pe cale să se nască! În aceeași clipă, speranța primește un nume, este botezată cu lacrima ferestrei și crește. Crește într-atât, încât, ambele ferestre nu mai pot păstra pentru ele strălucirea bucuriei, de aceea, strigă către ziua de mâine: vino! Alte ferestre, cenușii și inimă cuprinsă de sincope, descoperă nou-născuta speranță și caută răspunsuri, lumină, far..

Dar astăzi e ceață.

img_20190208_0752352023623207.jpg

(8 febr. 2019)