Spun

Cu adevărat așa ar fi!

Mi-ai spune că lacrimile nu vindecă. Și nici nu înfrumusețează! Mi-ai spune că cele mai frumoase primăveri le-ai trăit pe când erai îndrăgostit. Verile cele mai arzătoare, au fost cele în care săpai cot la cot cu arheologii, căutând comori, în timp ce in imima ta se nășteau sentimente prețioase, pure, de zeci de karate. Mi-ai spune să iubesc viața și să fiu fericită, să râd și să dansez. Să iubesc toamnele în care noi ne-am imaginat a fi unul, ploile, care ne-au spălat de zgura durerii, frunzele, care nășteau poezii și muzica, cea care curăță orice rană.

Aleg să spun că iernile sunt făcute pentru a aștepta..

(Foto: Chiss Andrea)

Advertisements

Dezgheț

Să îți percepi sufletul ca o foaie de sticlă…

Nu m-am mai gândit la asta. Însă uneori, parcă îl văd așa! Nu, nu caut păreri la „cum este” sufletul! Am văzut o imagine, o fotografie, și am crezut atunci că foaia de geam este sufletul meu. De ce așa? Poate pentru că dincolo de el se află primăvara. Sau poate că aici, în interior, sunt prizonieră a gândurilor de tine!

Am încercat să evadez! O vreme mi se pare că sunt bine așa, lumea dezlănțuită nu ajunge la mine, tăcerile ce mă înconjoară aduc zăpezi reci peste orice gând ce tinde să înmugurească.. Și deodată, o imagine( un gând, un cuvânt), încălzește sufletul meu. Atunci, imaginea devine clară, aproape că nu mai sesizez faptul că sunt în mers, sunt într-o veșnică alergare, un maraton în care singura grijă este să menții foaia de sticlă curată, să poți privi dincolo, să poți vedea dincoace. Și mai apare o grijă: cu cât timpul se scurge, fragilitatea crește. Oare există o legătură între nisipul din clepsidră și materialul din care se construiește sufletul? Foaia de sticlă? Efemere-sunt! Neînsemnate? Deasemeni! La limita dintre mare și uscat? Mii și mii, miliarde. Fire de nisip. Secunde. Suflete!

Când privești din înalt, nu distingi nici fire, nici secunde. Poate doar, uneori, strălucirea unei fațete a foii de sticlă, amintește Universului că undeva pe Terra, un fenomen rar are loc! Dezghețarea sufletelor! Și în timp ce foile de geam se străduiesc să strălucescă, ploile primăverii spală labirintul de gheață ce s-a așezat (parcă pe vecie), pe sufletul meu.

(fotografia îmi aparține)

20180313_175510-edit-2

Foto: bluebrightly

Pădurea- poezie

Astăzi ar fi trebuit să sărbătorim :

  • Ziua mondială a teatrului de păpuși
  • Ziua internațională a Poeziei
  • Ziua internațională a copiilor străzii
  • Ziua internațională a Sindromului Down
  • Ziua internațională de luptă pentru eliminarea discriminării rasiale
  • Ziua internațională a pădurilor
  • Ziua internațională de combatere a insomniei

 

 

Voi lupta să combat insomnia

hălăduind prin păduri

strigând acolo: ”cu toții suntem oameni”

voi zâmbi  tuturor copiilor

îi voi învăța poezii

și îi voi îndemna să iubească teatrul de păpuși!

8273_1079076015467484_4045005675477155251_n[1]

Timp

Adesea, pe parcursul anului am sentimentul că aș vrea să opresc timpul, să țin strâns frâiele secundelor sălbatice..

Zile ca acestea (însorite, după multă vreme de ceață sau nor) mă fac să îmi doresc să le trăiesc „cu încetinitorul”, ca să mă pot bucura în voie de fiecare fărâmă de frumos!

Povestire în cerc

Povestire realizată la propunerea lui Al Phagora, cu următorii autori:

A calatorspreinfinit

B ultimul început

C versurinemachiate

Vis purpuriu

A

Soarele strălucea peste petalele macilor, făcându-le să vibreze de culoare. O briză ne spăla pielea și ne înfoia rochiile, verdeața fâșnea jucându-se cu sufletele noastre. Nimic de care să îți faci griji în univers.

Sara mă adusese pe această colină plină de maci, de unde puteai vedea un oraș întreg cum își înalță cladirile către cerul azuriu.

Știam locul. Știam orașul. Era orașul lui. Și mă întrebam de ce Sara mă adusese aici. Aici mă aducea el, aici îl așteptam mereu, chiar și când se afla în fața mea, eu tot trebuia să îl aștept, inima lui era departe…

Știam că la o cotitură a ieșirii din poiană era un părculeț mic, rablagit și mereu gol, cu un leagăn spălăcit, un topogan, și alte două distracții pe care puteam să le numesc doar când eram copil. Voiam să mă duc să mă dau în leagăn. Așa cum făceam mereu în adolescență, uneori cu durere în mine, balansându-mă cu furia gândurilor până mă pierdeam în atâtea semnificații ca într-o ceață, și, în ore, mintea mea devenea prea amețită ca să nu fie calmă.

Sara m-a oprit să stau cu ea în poiană, să privim orașul încă alte ore, până ce, pe cer, razele soarelui de culoarea roz-roșiatică a grapefruit-ului au ajuns să străpungă norii ca niște vinișoare.

Abia atunci draga mea prietenă a consimțit să mergem spre legănuș. Abia după ce sufletele noastre se simțeau în transă umplute de focul asfințitului. Acolo – am tresărit suprinsă – acolo aștepta el. Tot purpuriu, așa cum fusese mereu, purpuriu ca tot din acel peisaj, nu ca mine, care undeva în adânc rămâneam turcoaz de mare.

Dar era acolo. Pentru prima dată. Atunci când eu nu-l mai așteptam de mult. Când eu nici nu mai simțeam ardoarea iubirii- credeam. Și l-am privit cu o pasiune mai mare ca oricând. Ochii lui mă cercetau și citeau, că el era mereu deschis să îmi caute profunzimea emoțiilor de revedere. Era mult când nu m-aș fi asteptat la mai nimic. Ne-am înlănțuit într-un sărut devorator, plin de bucurie, recunoștință, râs.

***

M-am trezit pustie. O pustietate suportabilă, pe care o trăiesc așa, că viața se scurge. M-am trezit știindu-l departe, și pe mine și mai departe, în nesiguranțele mele, în nepotrivirile pe care le găsesc între noi, în sacrificiile închipuite pe care nu le-aș face pentru el. Nu acum, cînd nu mai sufăr de o dragoste oarbă. Afara cerul e alb opac, vântul nu spală, vântul taie dur în carne în acest februarie înzăpezit mai mult ca tot decembrie și ianuarie la un loc.

Vedeam în poezii că iarna apare în culoarea purității, înțelepciunii, adevărului, sublimului. Că iarna e a sufletului strălucitor ca fulgii de nea. Dar iarna asta e departe de chemarea inimii mele.

B

Iarna aceasta avea să aducă strat de amintire dulce, troienit peste colina cu maci! Din adâncuri, semințe minuscule, fremătând, nășteau în întuneric rod de dragoste purpurie. Încă nevăzută, cu o răbdare greu de stăpânit, plănuia ca într-o zi, nu prea îndepărtată, a unui iunie strălucitor, să își elibereze brațele-petale către cer! Aripi de foc, acoperind dealurile și văgăunile mai puțin umblate!

În inima ei, crivățul răsucea pumnale. Golul lăsat de vis părea că o copleșește cu totul. Orice blândețe dispăruse. Totul era agresiv, rece. Orașul, același și niciodată vesel, aștepta ca toate părțile gri să îi poată fi acoperite, măcar pentru puțină vreme, de albul înghețat. În același fel aștepta și „el”, ca sentimentele să se așeze, pietrele să se depună, tot ce este tulbure să se limpezească, și în sfârșit dragostea să poată curge lin, continuu și fără efort. Acum, privea în propria lui viață: poza într-un bărbat matur, expert în comunicare, dar știa că este doar un tânăr obișnuit, dornic să experimenteze, însetat de nevoia de a fi iubit, departe de ceea ce se numește „un cuceritor”! Îi era teamă de sinceritate, de adevăr. Știa totuși să distingă clar ceea simte –de ceea ce arată de fapt. Tinerii de vârsta lui afișau relații și vieți false, totul se învărtea în jurul a ceea ce este material. Nimeni din apropiații lui nu punea preț pe suflet! Fiecare etala, fie modul în care reușește să își petreacă noaptea în vreun club, fie mașina de ultimă generație pe care a „moștenit-o” de la tata (deși acesta este încă în viață)! Nici chiar cei care ar fi trebuit să îi fie aproape, familia, nu l-au îndemnat să fie deschis și onest. De statornicie, nu putea fi vorba, deoarece i se părea prea periculos ca cineva să poată cunoaște mai bine felul în care el vede viața! Îi era atât de greu să ia singur o hotărâre! De vreme ce mereu alții alegeau în dreptul lui, i se părea firesc să primească. Nicidecum să aleagă, ori să dăruiască…

-Offff, și iarna asta care nu mai trece!

Privea de la fereastra propriei camere, spre locul de joacă de lângă colină. Când era copil, acolo trăia cele mai fericite momente! Acolo copiii râd din toată inima, trec peste bariere, se ceartă și se împacă aproape instantaneu. De ce nu ar fi și acum așa? Nu se poate, cu cât ierți, cu atât ești considerat mai slab! El nu poate fi așa! Slabi sunt cei care cedează, care plâng… Și albul acesta care îl înconjoară! Oare și ea privește acum zăpezile ? Ar vrea să poată să îi spună o mie de lucruri. Să stea în brațele lui tinere, să privească focul și flacăra lui să le amintească de copilărie, de curcubeu, de căldura pe care o ghicea în obrajii ei, de căte ori el îi era în preajmă… Ar vrea să îi poată povesti cât de mult se gândește la ea! Dar acum nu este momentul! Nu! Acum totul este nemișcat, vălătucii de zăpadă se frământă răspândind în jur pulbere de praf alb, înghețat, așa… ca sufletul lui. Ochii dau semne că nu pot privi infinitul strălucitor. E o luptă și acolo! Pleoapele se încăpățânează să coboare. „Pur și simplu nu mă voi mai gândi la ea, îmi va fi mai ușor să merg mai departe, voi ieși din nou cu băieții și poate o voi uita”! Gândurile acestea le avea în ultimele zile, iar în sufletul lui zbuciumat se deschideau noi posibilități. Deschise fereastra: furtuna era stăpână! Vântul își urla singurătatea, îi amesteca gândurile și parcă steluțe de zăpadă i se înfigeau în ochi, provocându-i răni imaginare. Dacă ar fi putut să facă o vrajă ca iarna să treacă mai repede, ce fericit ar fi fost!…

C

Dacă ar fi putut doar să pocnească din degete și să dispară tot crivățul din suflet și nu numai, ar fi fost cel mai frumos cadou! Dar iarna și primăvara au trecut în ritmul lor, așa cum au vrut și cum era firesc, până când iunie a trâmbițat începutul binecuvântat al verii. Totul în jur deborda de un calm aparent, rănile provocate de viscol se cicatrizaseră încetul cu încetul, iar optimismul își cerea din nou, mai îndrăzneț drepturile…

De la fereastră, el privea din nou spre locul de joacă de lângă colină și spre macii minunați ce se născuseră din strămoșii celor din copilăria sa… Rămase câteva minute uitându-se fix, prin geamul care-i combina reflexia cu cea a colinei, apoi coborâ brusc până la demisolul casei și ajunse în garaj. Aici își luă bicicleta lui profesională și pedală iute până la locul unde avea atât de multe amintiri. Fiind pasionat de ciclism, acesta prinse o viteză destul de mare, fără să-i pese nicidecum de terenul accidentat pe care ajunse la un moment dat.

Tot ce își dorea atunci era să stea câteva clipe în acel parc, să stea de vorbă cu el însuși și să facă pace pe deplin cu sine. Ieșirile atât de dese cu băieții îl făcuseră să înghesuie, undeva în debaraua neiluminată a inimii, imaginea ei, a fetei pe care o iubise cel mai mult, dar încă simțea că-i e dor de ea și vrea să știe dacă e bine, dacă suferă sau viața i-a dat o mică pauză de cafea…

Tot înainta pe drumul neasfaltat, până când, curând, zări locul de joacă. Lăsă bicicleta rezemată de un nuc bătrân și inspiră aerul curat de aici. Încă mai avea parfumul vag al vremurilor când cearta era doar un alt mod de a spune “te iubesc” sau “nu vreau să ne mai jucăm jocul ăsta”, al vremurilor când timpul pe care-l ai de petrecut pe pământ ți se pare infinit de mare și de copleșitor, al vremurilor când întregul Univers e un loc de joacă, iar locul de joacă e întregul Univers… Se dădu apoi în leagăn, dar cum neliniștea nu-l părăsea, hotărâ să se îndrepte spre colina cu maci. Avea de străbătut un drum prin poiană, așa că-și luă bicicleta și porni cu o viteză și mai mare. Se simțea atât de bine când accelera! Viteza prea mare, însă, îl făcu să nu observe un dâmb ascuns de niște bălării și se trezi aruncat din bicicletă… Plin de ciulini, acesta vru să se ridice, dar constată cu stupoare că avea piciorul rupt! Iar în graba plecării, nu-și luase nici telefonul mobil…

Era inutil să strige după ajutor, având în vedere că nu era nimeni prin preajmă, totuși, încercă de câteva ori. Nu-i răspunse nimeni, așa că începu să se gândească panicat la o soluție.

***

‒ Oh, bine că m-ai trezit, Sara!… Oh, Doamne! Ce vis ciudat am avut! Și atât de real… Se făcea că eram iar cu el la locul de joacă și totul era ca atunci, purpuriu, magic… Cu toate acestea, îl vedeam înconjurat de o haită de lupi înfometați, dar oricât fugeam spre el, imaginea se îndepărta tot mai mult și mai mult! Și fugeam, fugeam continuu, dar în zadar!… Ce groaznic… mă simțeam atât de neputincioasă!…

‒ Doar nu vrei să te duci la el, nu?!

‒ Nu știu… Simt că a fost mai mult decât un vis… O să fac un drum până la colină, dar vreau să merg singură. Sper că voi afla totuși niște răspunsuri…

M-am urcat gâfâind în primul microbuz care mergea în orașul lui… Cu cât mă apropiam, cu atât simțeam că e ceva în neregulă. Am grăbit pasul cât am putut de mult. Când l-am găsit acolo, lângă mărăcinișul acela, era oarecum slăbit, dar zâmbitor:

‒ Cum de știai că sunt aici?! Doar n-o să-mi spui acum că m-ai visat, nu?!

‒ Ba da, întocmai!… i-am răspuns eu așa de hotărâtă, încât s-a cutremurat. Tu ești visul meu. Visul meu purpuriu…

‒ …Mi-aș dori totuși să ajung azi pe colină! Mă ajuți?! a întrebat el după câteva secunde.

M-am bucurat să-l aud spunând asta. Și eu îmi doream, îmi doream mai ales să ajung alături de el. L-am ajutat să se sprijine de mine și-am început să urcăm, el țopăind într-un picior. Ne-a luat ceva timp și eram amândoi extenuați, dar priveliștea minunată ne-a făcut să uităm de toată oboseala… I-am dat telefonul ca să-l sune pe fratele lui, iar apoi am rămas în tăcere, ținându-ne timid de mână, din nou după atâta timp, pentru a ne bucura de cele câteva minute până când acesta avea să ajungă…

Din vârful colinei, priveam cum un oraș întreg își înalță clădirile către cerul azuriu. O briză ne spăla pielea și ne înfoia inimile, verdeața fâșnea jucându-se cu sufletele noastre… Iar soarele strălucea peste petalele celui mai frumos mac din Univers, făcându-l să vibreze de culoare…

Lucia

Asemeni umbrei, zăpezilor, norului, ai trecut prin lume,  iar eu prin viața ta, gândind acum ce ființă delicată ai fost!

Femeile de acum nu mai seamănă cu tine! Bunătatea ți-a fost crez și ai purtat curăția sufletului cu demnitate!

Acum, femeile se simt slabe dacă lasă sentimente la vedere..

Ai fost lacrimă a cerului, născută din stea! T-ai topit și ai ales zăpezile ca să te înfășori în mantia pe care o meriți !

Lucia, nume cu strălucire!