Alb – negru

Așteptând semne ce nu au să vină,

Port doruri în suflet și cântec în gând,

Dau serii lumină și zilelor umblet.

Spun lucruri neclare, sau tac, ascultând..

Aud multe trenuri

Vuind către puntea ce-nlănțuie lumi.

Scot sunete grave, ce-mi tulbură somnul

Și număr abisuri, acopăr genuni..

Percep doar ecoul din inima goală..

Răzbate vag visul de-a te opri.

Mi-e ghem amintirea, e șina surpată

Dar spune-mi, putea-vei trăi?

Exiști în minutul ce are să vină,

În steaua arzândă a cerului greu,

Îmi ești umbra deasă a codrului rece

Ești viața și moartea din sufletul meu!

 

5fc00-tonischneiders20

(Foto : Toni Schneiders  )

Gri

În timp ce zorile întârzie, lumina lipsește și doar ceața și luna plină se amestecă cu visul destrămat, mă străduiesc să clarific: “este sau nu acesta, un moment în care prezența ta mă înconjoară?” Dacă aș spune “nu”, ai putea crede că nu mai știu să te aștept! Dacă te recunosc, este pentru că reușești încă să îmi pictezi vise colorate, altfel decât cenușiul acesta care mă sufocă. Doar în vise te mai pot recunoaște!

193

Mă întreb dacă acest număr reprezintă ceva..am calculat în diferite moduri. De exemplu, mă gândeam că ar fi putut fi vârsta ta și a mea și a ..

Dar nu. Nu este nici măcar 365! Să fie oare numărul de telefon din amintirea mea? Nici asta! Lipsesc cifre! Unde au dispărut zilele? De ce nu am fructificat orele acelea? Ar putea fi zilele pe care le-am petrecut împreună? Ar fi posibil..

Cu adevărat, este numărul scrisorilor mele către tine!

viață

Apare sub forma unei stele. Galbenă, strălucitoare, încântă prin căldura sclipirii ei . Tresar. Ceva din delicatețea ei mă cheamă. Urma pe care o lasă este așa, ca orice viață:  cu mai multă sau mai puțină sclipire. Mai vizibilă sau mai ștearsă. Dar când mă apropii știu că ea , numai pentru momentul acesta s-a născut! Aceasta a fost clipa ei de glorie! De acum poate pleca! Doar acum, când a înțeles că un suflet a vibrat..

Te voi aștepta în mugurele ce va să vină!

img_20181020_165601457975450.jpgimg_20181020_165647896406817.jpg

 

fior

Când sufletul mi-e frământat și pierd din vedere noțiunile clare, tînjesc să mă întorc aici. De parcă aici ar aștepta un prieten, care nu m-a văzut de mult și speră că îi voi aduce în sfârșit o poveste demnă de a fi ascultată! De ce se întâmplă așa, nu știu! Poveștile nu trebuie ascultate pentru a fi înțelese, ele trebuie trăite! Măcar pe undeva, în mică  măsură, altfel, zadarnică truda!  Poate  e chiar ciudat acest lucru! Mă rog, nu că ar avea importanță!  Voiam doar să mă conving că e toamnă, că e frumoasă, că noi mai știm iubi; că mai avem putere să așteptăm… Sau poate doar sufletul mai tresare din când în când, și condus de poezie, se înfioară citind câte în lună și în stele! De aici se naște gândul:

Vîrtej de foc, ce-mi dai ocol,

Păzește-mi numai dorul!

În rest, ia tot ce am!

Sau ..poți să-mi lași fiorul

Ca să te simt aievea!

Sau,  poți să-mi bați în ușă!

Deși…târzie-i vremea!

Acum sunt doar cenușă!

 

Sursa: David A Lokwood

Alegeri

Strângea din dinți de fiecare dată când mama vitregă îi zâmbea prefăcut. Merita asta, își spunea el!  Dar nu știa că el nu are nici o vină! Nici un copil nu are vină. Nici cei cu părinți, nici cei fără, nici copiii cuplurilor divorțate și nici cei cu un singur părinte. Își spunea că va repara situația când va crește. Poate că el fusese vinovat când a mărturisit că mama lucrează mult, în turnătorie, iar el trebuie să învețe să se descurce singur..sau poate nu? Dar oare nu ar fi fost mai bine să fi învățat, ca să poată ajunge aviator, așa cum își dorea? Dar asta nu era posibil! Dacă locuia cu mama, (care, iată, avea deja o fetiță cu cel de al doilea soț), cu siguranță că l-ar fi solicitat să o ajute cu micuța, și el avea de învățat! La tata însă, ar fi fost mai simplu: nu mai era nimeni. Ar fi învățat nestingherit.  Soția tatălui său nu mai avea copii din cealaltă căsnicie și parcă era așa…„mai umblată”. Da! Și tata a lucrat câțiva ani în Iran, îi mergea bine acum! Deși nu găseai nimic în magazine, la tata se găsea câte ceva. Pe când la mama…În mintea lui era o luptă. În inima lui, alta! Aici, avea prieteni, profesorii îl știau, cunoșteau faptul că este un luptător. Aveau mașină, plecau în concedii!  Dincolo, cartier muncitoresc, apartamente mici, viață grea! Să plece? să rămână ? Ar fi vrut să nu trebuiască să aleagă!

-„ Rămân cu tine! Vreau să devin cineva! Să văd lumea, să mă bucur de liniște, să nu mai aud țipete și să dorm noaptea. Iartă-mă, mama!” – aceasta i-a fost pledoaria! Însă viața i-a fost altfel de cum și-o imaginase!

 

Uneori facem alegeri pe care le considerăm bune în acel moment. Se dovedesc a fi altfel decât ne-am așteptat. Viața ne oferă o sumedenie de exemple. Ce vreau să spun? Fii hotărât! Luptă! Nu dezarma, nu te întoarce din drum! Visează, zboară, trăiește-ti visul! Învingător nu devii peste noapte! Nu știu altfel decât așa: prin perseverență, stoicism și curaj! 

 

echinox

 

Dragul meu,

nu ți-am scris de mult. Am uitat cum să conduc stiloul pe hârtia foșnitoare. Mirosul mi-l amintesc și acum! Cuvintele.. Doar ele rămân. Cuvintele pe care le-am scris. La început mi-ai scris timid, despre timp…dacă aș fi știut că el va fi cel care se va sfârși primul, poate că aș fi vorbit mai mult despre el! Și mi-ar fi arătat cât de generos poate fi cu cei care îl ignoră! În octombrie îmi scriai despre vreme. Aș fi încercat să aduc primăvara mai devreme și poate am fi trecut peste iarnă! Dacă aș fi fost lângă tine în noiembrie, melancolia acelui „gri” ar fi dispărut și totul ar fi fost verde în sufletul tău, așa acum îți era și în ochi. Iernile, mi-au adus dorul aproape și zăpezile nu mă împiedicau să îți aștept scrisorile. Soseau regulat, așa, ca razele de soare: senine și calde! Primăvara îmi scriai cel mai des. Și atunci se deschidea cerul imaginației tale! Mâinile mele aduceau foile mai aproape de inimă și speram ca vara să vină peste noapte, fără să țină cont de timp sau vreme. Iar buzele mele rătăceau pe hârtiile scrise, inspirând albastru și simțind verde! Cuvintele pe care eu le-am scris erau despre tinerețe, dans, sau alte cuvinte, descoperite în cărți pe care ți le povesteam. Povești despre munți și ape, păsări cu aripi care se deschideau în noi..Gânduri despre trenuri sau călătorii-însă niciodată mai îndepărtate de Polul Nord. Astăzi, ele au depășit acel hotar! În cer nu sunt granițe!

Acum, aici e toamnă! Zi sau noapte e totuna! Scrisori nu vin. Nu le mai scrie nimeni. Acum, aici, e vremea tăcerilor. Zi sau noapte, zgomotul e același: doruri! Se aud doar dorurile, ele mai vin, însă puțini le mai scriem. Penița zgârie amintirea și liniștea care s-a așternut. Dâre albastre și hoarde de cuvinte…

 

img_20180922_223016446274882.jpg

 

Mărturie

 

Poate că pentru tine verdele este o culoare obișnuită. Sau neutră. Sau neinteresantă. Ori poate să nu îți inspire nimic. Astăzi, mai accentuat decât ieri, verdele mi-a pătruns până în călimara sufletului și acolo a prins a se desprinde de ierburi și copaci , s-a apropiat și mi-a invadat mintea! Iar aripile-i au rămas sub fereastra mea…

 

 

 

nemeritat

în poezie ar trebui să existe rimă

ar trebui să existe o căldură și un sentiment de apartenență

aș insista chiar că e bine să ne putem regăsi în cuvinte

dar oare sunt ele poezii?

urc și țin palmele întinse

sperând că pasul următor

va fi mai aproape de zona de graniță

știu că acum mă asemeni cu o celulă

care ți-a penetret ființa și care

a reușit să se multiplice atât de mult

încât te-a invadat

ți-am curs pe degete ți-am traversat inima

alungând de acolo și ultima fărâmă de putere

te-am ademenit în verdele pășunilor

și acum îmi trimiți stropi de rouă

daruri nemeritate

pe care le port pe frunte asemeni diademei

care ne-ar fi fost cununie

tearfully_by_irenehorvath-d8p17hi

(irene horvath)

Semne

Să scrii ca și când acesta ar fi singurul mod în care cineva te-ar putea auzi! Dar nu e suficeint să auzi. Tu știi ca nu e același lucru! Deși pare că mă auzi, nu mă asculți! Orice vorbă spusă printre dinți , capătă valențe de ocară. Și așa și este. Îmi umpli mintea cu vorbe, le verși în grabă, ca și cum dacă le-ai păstra te-ar frige pe limbă, le lepezi cu indiferență și apoi pleci, scuturându-ți mâinile și atingându-ți în grabă obrajii (pe interior, ca să simți dacă gura ți s-a golit de cărbuni), pleci, aruncând cu putere o vrajă spre ușa buzelor mele, care rămân nemișcate și drepte, uscate, ca un lemn vechi și noduros..Cum să te fac să îmi asculți vorba? Nici gândul nu ți-l pot încredința. Mă feresc să mă gândesc la tine. Dacă totuși mintea îmi joacă feste și se abate de la rutina zilnică, gândul devine deodată dureros, se transformă în faptă; te caut în curbura unei frunți înalte, în împreunarea unor spâncene ce umbresc ochi pătrunzători, te caut în zbor de pasăre și în trunchi de copac, îmi ating apoi cu repeziciune buzele, te simt acolo, în scoarța care tremură la orice atingere.. Cuvintele vor să iasă, să se destrame, să se reverse pe pământ, să plutească în aer-dar să nu rămână închise !Prizonieratul presupune stăpânire de sine. Însă eu nu stăpânesc decât trecutul! Prezentul nu mă lasă să spun nimic. Vorbele care au fost spuse, șoaptele, strigătele, suspinul acela prelung! Uneori , să fii viu (și mut), mi se pare ironia supremă! Alteori, e ceea ce trebuie. Ne-am scris atunci. Ne-am scris pe șervețele, pe cărți, pe mâini, ne-am scris chiar și pe inimi! Acum, rămâne doar semnul că pe acolo au trecut cândva cuvinte. Inima ta nu a putut continua să bată în același ritm cu o turnătorie care produce oțel. Deși ardea asemeni ei! Oțelul a rămas aici. Greu, alunecos, asemeni cuvintelor scuipate. Focul a rămas acolo..

11202654_928685530583002_7821153691362665777_n[1]

(Navarro Baldeweg Asociados, Francesco Mattuzzi · Hertziana Library in Rome · Divisare)