Emoții

Ploua tornțial, început de noiembrie. Am întârziat puțin, iar domnișoara de la intrare părea că are mult prea mult de lucru, era ajutată însă de alte voluntare, mai zâmbărețe și mai bine dispuse. După partea introductivă a conferinței, urmau ateliere, pe diferite tematici. Am ales cu inima. Le rețin pe toate. Înainte de ultimul (pentru mine), am descoperit motivul pentru care ”gazda” nu era tocmai plină de energie-avea alături pliculețe cu antitermice, și alte blistere cu diferite medicamnete. Dar și un ajutor potrivit, pentru partea tehnică a înregistrărilor și a logisticii în general. Acest ultim atelier, era de fapt o lansare de carte, atipică, o ilustrare imaginară a vieții autoarei, până la carte. O viață de om. Suferința din ea ajungea pentru trei vieți. Mi s-a părut atunci că ceva e nelalocul lui, ceva nu este potrivit, femeia asta, care a născut primul copil la 18 ani, apoi a terminat liceul, o facultate, a doua facultate, un masterat, un doctorat, a adoptat apoi trei copii, pe care îi iubește ca pe ochii din cap!Femeia aceasta emana atâta bucurie și speranță, încât, dacă nu ai fi știut nimic despre ea, ai fi spus că este o tânără, fericită că poate să își vadă visul împlinit! Oare m-aș putea asemăna, măcar pe departe ,cu un astfel de Om? Mi-am pus multe întrtebări atunci, însă și mai târziu! Am fost copleșită de puterea ei interioară și de cruzimea ororilor pe care le-a trăit. Și astăzi mâ gândesc la ea. Toți participanții au avut de parcurs o probă de lucru: ” încearcă să desenezi problema pe care o ai, poate fi reprezentată oricum, sub formă de monstru, animal sălbatic, spin, otravă, apă, foc, armă. În final am înțeles ce mică era problema mea! Acest minunat atelier ”restaurativ” al imaginilor distorsionate din propriile minți, m-a pus pe gânduri. Am fost invitați, (ca și la terapiile de grup) să ne povestim unii altora situații limită din viață, în doar 5 minute. Și cum le-am depășit! Și cum ne-am simțit. Nimic nu mai urma conform planificării. Discuțiile au depășit timpul, oamenii și-au deschis inima, ochii nu mai vedeau imaginile clar, atmosfera era încărcată. Bătaie de gong, final de întâlnire. Nu am putut părăsi sala fără să îmbrățișez necunoscuta autoare. Și a fost ceva de neuitat, un moment atât de emoționant, pentru amândouă! Nu ne cunoșteam, nu o citisem niciodată (nu era la prima carte), dar sentimentul a fost de absolută familiaritate, era ca și cum ne știam de ani, prietene bune și vechi, și ne-am reîntâlnit în zi cu ploaie. Nu ne-am povestit ”amintiri”, nu ne-am făcut promisiuni, însă cu siguranță nici una din noi nu va uita momentul. Era într-o discuție, dar pur și simplu nu am putut aștepta politicos, să termine.

Am privit-o în ochi, am îmbrățișat strâns. Și am tăcut.

Garofița

Cu emoție și nerăbdare am pornit către Sătic, Argeș! Voi ați mers cu elan tineresc și putere samsoniană către Grohotiș, în timp ce noi, împreună cu copilașii până în paisprezece ani, am ales să descoperim urzicile și brusturii de pe marginea cărării. Albii înguste se aliniau de-a lungul traseului, unele pline cu apă, altele doar cu noroi…Fauna luxuriantă și soarele arzător, plus umiditatea din aer, făcea ca totul să pară mai greu decât era de fapt. Nu am știut să îmi dozez energia în mod corect, și am ajuns în coada grupului. Erați mult prea departe ca să vă pot ajunge. Dar am avut o companie de înaltă valoare: Kathryne! Până la Cabana Garofița Pietrei Craiului, a vorbit ea și am plâns eu, retur, viceversa! Știi că oblojește rănile copiilor cu traumă? Mai mult chiar, mângâie inima tinerelor fete, victime ale traficului de carne vie, exploatate în orice mod posibil, alină cele mai odioase coșmaruri din lumea asta hidoasă. Și asta, prin cuvinte și dragoste, rugăciune, dragoste, cuvinte, ascultă, plânge, tace, mângâie, iubește, tace, plânge, se roagă, iartă, tace, mângâie, plânge. Dacă vei mai trece pe acolo, să cauți pietricelele noastre ”de aducere aminte” ..sunt în pârâul din dreapta, în unele locuri atat de multe pietre s-au adunat, încât apele repezi au croit alte drumuri, albii noi, ale vechilor dureri. La fel de mult m-a durut sa aud despre copilașii atipici, cu afecțiuni grave, cu sindrom Down sau TSA, care sunt privați de iubire. Or ei doar asta pot ințelege: dragostea ! Nimic altceva nu pot aprecia. Doar Dragostea ajunge la ei. Oh, cărarea aceea…Dacă vrei, cred că mai poți auzi ecoul discuției de atunci: durerea! Pentru fiecare durere vei găsi câte o garofiță, de-a lungul drumului. Durerea de a fi neglijat, lovit, bolnav alungat, neînțeles, abuzat, mințit, lipsit, traficat, disprețuit, învinuit, învinuit, învinuit…

Serios

Știi, D, m-am tot gândit cum să reacționez față de proaspăta majoră care a călătorit în dreapta ta. Nu am reușit să o temperez nicicum! Ignora vădit orice semn discret pe care încercam să i-l fac. Părea total vrăjită de călătorie, sau poate, de șofer 🙂 ! Am apreciat stoicismul tău. Dar și răbdarea. Până și modul delicat în care ai tratat-o (nu cred că spun asta, dar : mulțumesc)! Zilele următoare am înțeles că, de fapt, ai exersat mult, pentru a deveni imun la aceste adevărate ”atacuri nemiloase ale gâștelor”. Adunam dovadă peste dovadă, pentru a-mi demonstra mie, că iată, mai există băieți care au fost educați similar. Și am mai observat ceva: nu ai refuzat pe nimeni, ai zâmbit când s-au făcut glume pe seama ta, ai tăcut când ai fost provocat, ai ajutat -din proprie inițiativă! Unele lucruri le înțelegem târziu, altele, înainte de final. Iar eu, atunci am înțeles că ești un tânăr educat, stabil, și foarte ”căutat”.

Cu alte cuvinte, de valoare!

Duminica în sharan

Am observat atunci nu doar faptul că ești prudent în a conduce, ci și mai mult, ai inimă!

Un flux continuu de mașini, așa este în fiecare august, mașini cu viteze din cele mai înspăimântătoare, ne înconjurau de pretutindeni!  Pe stânga drumului național, un copilaș voia sa traverseze, desigur, printr-un loc permis, chiar pe trecerea de pietoni, așa cum fusese el educat. Doar că, ceilalți șoferi nu păreau să îl vadă și cu atât mai puțin să îl lase să treacă strada. Aproape că am aplaudat când am observat că ai încetinit! Ai fost atât de grijuliu, atent și responsabil ! Și pentru că ne cunoscusem abia câteva ore mai devreme, am mormăit un ”super”, mai mult pentru mine. Fetele erau la fel de moleșite ca și asfaltul, dar mai ales, însetate. Temperatura urcase până la 36 de grade Celsius, iar în mașina fără aer condiționat până la… Deși nimeni nu s-a plâns (cu voce tare), ne-am bucurat să observăm că tu cunoști locurile și ne lași lângă un magazinaș care vinde apă rece, de la frigider! De data aceasta am mulțumit cu voce tare , iar alte trei voci au exclamat :”suuper”! Și dacă asta ar fi fost tot! A fost doar o parte din prima zi! Urmau alte opt, sau nouă, în care aveam să mă minunez de felul în care unii părinți pot, iar alții nu pot – să își educe copiii. Până spre seară, părea că toate comisioanele posibile aveau acceași adresă: D și sharan-ul! Chiar și fetele (multe și exagerat de vesele), și-au dorit să se plimbe în portbagajul mașinii tale, și să filmeze minunăția de motocicliști și alte soiuri de șoferi, care aveau să le depășească! Din nou am gândit: ”incredibil! ce inimă”! Și mai târziu, tot ce ține de logistica, sonorizare și alte treburi tehnice, a avut aceeași destinatar. Nu pot să nu recunosc, te-am admirat și te-am apreciat în tăcere: ”super băiat”!

Așa a început povestea : duminica, în sharan !

Seara

În lumina aceea caldă, de pe șoldurile dealului, pe unde zornăiau căruțe nenumărate, vedeam deslușit fuioarele de fum ce ieșeau pe hornurile largi sau înguste (după bunăstarea fiecăruia). Îmi era ușor să număr căsuțele din cătun, și plăcut să ascult ecourile ce coborau de pe dealuri.

Astăzi poate doar o urmă de parfum, o notă din toată acea melodioasă amintire, apare în ființa mea. Și atunci contemplu amintirea luminii calde din inima mea !

Liniște

Intinsă pe perete, umbra unui vis, dădea semne de intoleranță la realitate. Întipărită adânc în crăpăturile îmbătrânite, se zvârcolește, se zbate iar uneori , se chinuie să iasă și să se lăbărțeze pe întinderea de alb. Iarna, în timp ce resturi de cărbuni scânteiază din când în când, umbra și licărul de lumină se contopesc înt-un dans lent, abia perceptibil. Și atunci, amintirea tace.

Maps

Aș fi crezut că acești ani ne vor aduce bucuriile pe care le-am visat în acei ani. Acele gânduri s-au pulverizat în aceste cuvinte:

Kilometri, ani, tone, drumuri, branule, speranțe. Depresii, frici, scrisori, zăpezi, tăceri. Muzică, dragoste, maci, licurici, nopți. Iluzii, pace, clopot. Drum, granițã.

Dor

Piesă

Anii de tăcere, nasc periodic scenarii. Munți de cuvinte, se înalță către tine, adăugând zilnic efecte acțiunilor prea simple. Roua avea să inunde mulțimea cuvintelor strânse, păstrate, nespuse încă, uscate de secetă. Și cine ar fi crezut că acum voi căuta unul câte unul, cuvinte risipite pe sutele de kilometri din tăceri. Reformulez întrebări, resping răspunsuri, mă las purtată pe aripi de soare pentru ca, secunde mai târziu, să mă prăbușesc din nou, invadată de greutatea unor cuvinte “cheie”. Și încă le port, și ele continuă să strige, să alunece încet către bază, înapoi pe făgașul fostei albii. Cutreier muntele, scotocesc minele vechi, regăsind “via ferrata” și oțelul ce mă conduc către tine . Diamantele și strălucirile lor au dispărut. Sunt recunoascătoare. Nu mai trebuie să alerg. Aleg doar câte un gând, câte un impuls, câte un cuvânt . Mic, simplu, la singular. Aș putea continua, dar ferestrele, farul, șinele, dragostea, oglinda, anotimpurile- se înghesuie și fiecare crede că poate avea întâietate. Adevărul este că da, viața este un munte, tu ai rămas verdele, iar eu continui să cred că pot fi rouă. Sau dacă aș schimba geografia, țărmul și mareea. Sau dispariția lor.

Întrebare

Să mai născocim povești pe pământ când e atâta frumusețe în cer?

30-31 decembrie 2020

Noiembrie

Plete, sălbatice gânduri ce zgârie pacea.