Mâine

Priveam departe, în stânga livezii cu meri, dincolo de râul ce străjuia grădina, peste dealuri, dincolo de orizont. Acolo credeam că locuiește speranța… de câte ori mă durea dorul de tine! De acolo mi-a venit gândul că aș  putea cumva, printr-o întâmplare minunată, să te revăd, să îmi administrez setea de verde ce îmi usca gura. Te cunoscusem cu aproape o lună în urmă, mi-ai sărutat încheietura mâinii și gura sufletului! Ochii mei nu puteau privi încă în ai tăi. Poate pentru că degetele îmi zvâcneau într-o tresăriere ciudată, ca și cum te-aș fi apucat cu sălbăticie și nu ți-aș mai fi dat drumul. Am lăsat  pupilele să stârnescă colbul drumului fierbinte de august, și privindu-mi genunchii, am făcut un pas dincolo de poarta unde te aflai. Ca și cum lanțuiri nevăzute mă țineau pe loc, mă smuceam să fac un pas mai departe. Și încă unul, și mai mic, poate că fuiorul de vânt cald te va scoate din locul unde mi te ascunzi. Doar câțiva pași mai departe prin praful fin și aveam să aud șoptit numele meu. Am înghețat cu dinții scrâșnind și obrajii arzând.

-„ Stai! poți să mă asculți puțin?… o să te mai văd? o să îmi scrii?”

-„Mi-e teamă că nu voi avea ce să îți spun”..

-„Lasă-mi adresa ta, te rog. Mâine voi pleca. Îți voi scrie în fiecare zi. Haide, dă-mi o hârtie, sau vei ține minte?”

(Eu? să țin minte? acum? oh… clar, nu o să îmi scrie niciodată…de fapt cred că asta e o metodă de a…hm..)

– „Cunoști numele meu. Adresă  cu stradă și număr nu există aici.

-„Stai! Am un șervețel în buzunar! Iată, str Lalelelor, nr 7… să nu mă uiți, să îmi scrii!”

Și-a îndoit genunchii, a aplecat capul și mi-a căutat verdele din albastru. Am zâmbit doar și am pășit mai departe strângand șervețelul comoară în pumn. Dacă mi-ar fi atins atunci vreo falangă, ar fi simțit tremurul din mine! Câțiva pași mai încolo, din hârtiuța împăturită triunghiular, rămăsese un cocoloș de hârtie. Mâinile mele transpirate și emoțiile ce mă încercau, praful și vântul, verdele și albastrul…

L-am păstrat mulți ani. Alături de sutele de scrisori, ilustrate și fotografii.

Peste trei zile primeam prima scrisoare care avea la destinatar numele meu!

Au fost anotimpuri în care mi-a scris zilnic. Au fost momente în care am așteptat zilnic. Acum e rândul meu! Scriu dealurilor pe care le-am umblat, vântului care ne-a ascultat suspinele și chiotele de bucurie, scriu apelor care au trecut prin ochii noștri, dar mai ales aripii care ne-a purtat !

Acum , toate acestea sunt de partea ta !

People-Woman-Legs-Barefoot-on-Dusty-Road-at-Sunrise-Medium[1]

( photo:The Green Tribe)

Caut

aurelio-bormioli

(foto  Aurelio Bormioli)

 

Caut o urmă-n nisip.

Amintirea dispare.

Aș putea să zâmbesc…

Oare nu mai exist?

Nici un dor n-a trecut ?

Nici un val?

Doar o mare?

 

 

Caut o urmă în cer.

Doar norul apare.

Nu pot să-l urmez

E departe și doare.

Curcubeu nu mi-ai fost

Și nici stea.

Esti tu, oare?

 

Caut o urmă în mare.

Doar valul mă poartă

Spre spiritul tău, a verdelui poartă.

Și în adâncul ei , din locul uitării

Se naște lumina și mreaja visării…

 

 

Ameţitor

În vreme ce totul se-nvârte cu mine,

şi alte albastre, puternice stări

aleargă spre noaptea ce pare că vine…

Păstrează-mi lumina! 

Mă scoate din roata în care îmi pare că nu am nici zâmbet, nici aripi, nici glas. Şi du-mă în iarba ce creşte şi tace şi picură-mi verde în fiece pas.

Mă poartă spre zarea cea nouă și blândă, spre dorul pe care mi-e teamă să-l chem, mă rupe în mii de fărâme de lună şi caută-mi pulsul şi strânge-mă ghem…

Așează-mi coloana pe dealuri înalte, întinde-mi o mână să pot să te ştiu aproape de locul în care îmi pare că visul e viață şi totul e viu!

(Fotografia îmi aparţine)

Ochi sfredelitori

Îmi zbura mintea la ceea ce a fost.

La noaptea cu lună plină și goală de cuvinte, la faptul că ai plecat atât de neașteptat, la cât de greu ne-am luat rămas bun, la faptul că a doua zi am sperat să suni, la realitatea că nici eu nu am făcut-o…am umblat prin oraș, tulburată fără țintă, devreme, cu gândul meu -pleură minții tale, cu zăpada scrâșnind sub picioare, cu ochii larg deschiși dar orbi, hoinară cu mintea, cu părul desfăcut (tu știi că eu nu port părul așa). Umblam de câteva ceasuri. Epuizată, îmi imaginam că vom lua prânzul împreună, dar acesta a trecut și trupul își cerea drepturile. Mintea și ea. Mă usturau ochii din cauza frigului, îmi suflam în pumni dorințele și urlam cu mintea dorurile. Trecusem de două ori prin fața (unei bătrâne cu ochi sfredelitori) farmaciei: „ să-mi iau medicamentele? să nu le iau? mai bine aș mânca ceva, să nu mă prăbușesc”! M-am hotărât să iau un covrig cald, moale, aromat. Dar după ce l-am văzut împachetat, am uitat de el. Mă gândeam la tine. Îți vorbeam, îți explicam cât gând îți dedic, câtă viață îmi doresc! Fizic, nu ți-am spus nici un cuvânt. Dar le-ai simțit pe toate! Am pornit pe o străduță îngustă, pustie, rece. De nicăieri a apărut bătrâna și a întins mâna. Am privit-o țintă, i-am întins punguța și am pășit înainte , fără să mă gândesc la ce se întâmpla. M-a urmărit imaginea aceea. Am simțit un fior, ca și cum ea ar fi știut!

Îmi zbura mintea.

Dacă și tu ai întâlnit-o? Dacă tu nu ai avut  nimic în mână? Dacă ea te-a privit cu ochi sfredelitori și tu te-ai gândit că cel mai bine ar fi să o ajuti cu ceea ce ai ? Dar tu ai uitat că nu mai aveai nimic. Doar viața! Se poate. Dar era vară. Umblai hoinar și fără țintă, cu inima lipită de pieptul meu, (în locul acela din dreapta), să fiu eu singura femeie cu un sân și două inimi! Și i-ai întins mâinile. Când ți-a privit vânătâile, pentru că avea ochi sfredelitori, a știut! Și …

îmi zbura!

Prin fereastra rabatată, a pătruns ușor, s-a așezat în fața mea, pe oglindă. Am povestit. Îmi era teamă că nu va avea răbdare să îi spun toate. Dar, a zăbovit. Și-a strâns aripile, în liniște, s-a odihnit în palma mea, mi-a mângâiat degetele și a căutat urma sărutului acela de Departe

 

Destin

Mi-au aprins verdele în vena cavă.

Au străbătut ţinuturi de gheață, mi-au irigat palmele reci şi au secătuit de vlagă mintea-mi beteagă.

Aleargă prin artere.

Sperând să străpungă eternul abis să alunece cald în inima mea şi dorul să-mi ia.

Să-l poarte încet în brațe şi-n trup, durerile toate să pot să le rup să-ţi fiu o limfă nouă şi-un sânge curat. 

Nu te-am uitat!
*
(Îi văd prima oară anul acesta. Aş fi gândit poate la ei ca şi pereche, însă erau separați. Creşteau la câteva palme distanță, privindu-se pe furiș, legănându-şi dorurile, îmbujoraţi şi fremătând. Tineri. Dacă vântul ar fi vrut, ar fi putut face ca petalele lor să se apropie şi din miezul pământului ar fi ţâşnit ca un izbuc, dragostea! Dar pământul era ud, macii prea departe ca se poată atinge, abia dacă unul mai putea să viseze. Ropotul de ploaie i-a surprins. I-a lipit de ţărână, i-a lovit repetat cu fruntea de cer, le-a zdrobit aripile, rărunchii ….şi abia atunci când seva a încetat să mai urce, destinul a strigat:”de ajuns”!)