Trecere

Dacă las timpul să se scurgă, voi căuta să îl ating din nou, măcar cu  amintirea. De aceea aștern cuvinte, pentru ca atunci când, uitată, imaginea se va rostogoli în timp, o voi putea atinge din nou, sub forma unei emoții primare, rotundă, grea, verde, amară : durerea! O voi ridica, mângâind-o cu degete tremurânde!

Păsări!

Zbor peste vremi. Aripă și cuib. Verde. Clopot. Nod. Strânsoare. Cântec. Liturghie. Adiere! Ere.

Undă!

Urmă a timpului pe ape. Velă. Suflare. Viață. Măreție. Val. Trecătoare. Vânt. Mal.

Verde!

Emoție. Liniște. Ecou. Nemișcare. Veșnicie. Țipăt. Clar.Singur. Adânc. Venin. Pierdut.

Înalt!

Dor. Șarpe. Piatră. Vale. Zeu.

 

Fistic

 

 

Putea merge cu fruntea sus! Era tânăr, voinic, chipeș. Făcuse și patru clase primare, știa citi! Calcula cu ușurință câți lei ar fi primit pe tăurașul cel tânăr în târgul din apropiere. „Ovreii” din comună aveau afaceri mici, dar rezistau timpului (și timpurilor). În iarna lui 1917 își pierduse tatăl pe front . Avea alți șase frați mai mici, cărora le purta de grijă. Avea de-acum și propria sa familie, o nevastă tânără, înaltă, cu ochi verzi și păr castaniu, bogat și ondulat, cu degete lungi și subțiri, potrivite pentru o pianistă, un băiat și o fetiță cârnă și pistruiată.

***

Gospodar, și-a construit cu multă trudă o căsuță din chirpici cu trei camere și tindă mare,  cu ferestre frumoase, mari , cu câte trei geamuri fiecare, cu uși sculptate de meșteri tâmplari ( „în trei canturi”) iar grădina era înconjurată de salcâmi tineri . Peste câțiva ani, avea să se descurce mai bine, să se „ridice” puțin , vor munci „ falca ” de pâmant pe care au moștenit-o, vor crește și animale, poate că mama lui se va face bine (zăcea în pat, iar el , fratele mai mare trebuia să „cate” de ea, să îi apropie cana de buze, să o mute de pe un pat pe altul , să o spele) …peste câțiva ani însă, avea să afle cum, neputiincioasă,  soția lui a trebuit să privească cum grânele și vitele, și găinile, aveau să dispară din bătătura și din podul lor. Și cu câtă trudă munciseră amândoi!

***

Războiul, un alt război, mai aprig și mai hidos, a venit așa cum nu se așteptau ei, tineri, la început de drum… un aerodrom era consrtit în grabă în apropiere, bombele șuierau asurzitor pe câmpurile din jur, fetița în cămășoi de cânepă albă stătea cu nasul lipit de geam, desculță, privind îngrozită cum sar bucăți de pământ amestecat cu mâl, crengi și pietre, iar frățiorul ei, cu câțiva ani mai mare, protector, o învăța să se roage „Dumnezeului celui viu”! Podul era gol, burțile le erau goale, mintea se golise de orice gând uman. Ce să mai mănânce? Oare se mai putea găsi o sită de mălai? Se mai puteau bucura de o „geandră”? Cojile de la vreun cartof rătăcit în beci ar fi fost un deliciu! Ieri, un copilaș din vecini plecase cu ceva zeamă la frații lui care munceau pe cămp, pe umăr cu o trăistuță vărgată, în care luceau câteva blide… un aviator însă, a fost prea zelos și a asemuit strălucirea aceea cu o cască a inamicului. Groaza se strecura în sufletele lor curate, crudă și nemiloasă. Lacrimile secaseră, ca și fântânile din jur.

***

L-au găsit primăvara, când se dezghețau zăpezile cele de doi metri. Vălătucii aceia de zăpadă l-au acoperit și animalele nu au putut să îl sfâșie înghețat! Consătean cu ei , plecase în iarna lui 1946, să ducă surorii lui, dintr-un sat vecin – un sac  de mălai, ca să nu moară de foame…au aflat însă și alții despre asta și l-au urmărit în noaptea aceea rece și întunecată. Cei care nu mai aveau nimic de mâncare au inceput să își fiarbă opincile, coji de tot felul, ierburi și amestecuri neînchipuite atingeau cerul gurii românilor.

***

– „nu, nu vreau din asta, bleah, nu îmi place aroma de fistic”

 

 

-Sarolta-Ban

( Foto:Sarolta Ban)

Dorinţă

….

să te străbat cu pașii minții și să îți mângâi chipul înghețat

să te privesc prin valuri de zăpadă și să-mi apari mereu îndepărtat

să te citesc așa ca pe-un papirus, sau ca pe-un Braille,  nedeslușit

să te visez cum nu mi-ai fost vreodată

și să te uit
P1070472-Modifier-1-2 f web[1]

(Foto JM Deltombee)

iluzie

te-am așteptat sub forma unei ape

puteai să vii sub umbra unui nor

simțeam pe tâmplă stropul

răzleț, înșelător

ai picurat albastru

am râs întrebător

priveai ades cadranul

cu cifre care dor

zbura-n surdină viața

plecai nemaivenind

creștea în taină iarba

întârziai iubind

cerșeam un strop de verde

zâmbeai urcând spre țărm

îmi ofereai doar vocea

ce-o deslușeam în somn

și-a început simțirea

să-mi tulbure avântul

un crivăț să-mi răpească ce adunase gândul

simțeam pe gât suflarea

și-n palmă mâna ta

credeam că vii cu zorii

să-nvăț să fiu

a ta

harold feinstein 1976

(Foto: Harold Feinstein)

auriu

Speranța.

Tânără, zveltă, oachesă. Zâmbea frumos.

A trăit liniștit, cuminte, până  într-o zi , când vântul i-a amestecat șuvițele blonde cu gândurile strălucitoare. A încercat să se opună, însă furia lui i-a răpit o parte din lumina lor. A rămas privind în gol, visând la umbra a ceea ce fusese cândva vis. Pierduse o bună parte din ele. Rămășițele se învolburau și se zbuciumau încoace și încolo, imprimându-i Speranței mișcarea aceea legănată, de du-te -vino, cu mâinile încleștate una de cealaltă și cu ochii goi.

În fiecare an, aștepta ca vântul să-i aducă înapoi frumusețea gândurilor răpite odată cu auriul părului. Acum tâmplele și amintirile îi erau albe, visa arareori, zâmbea liniștit și își odihnea inima pe un munte de cuvinte. Crezuse că dacă se va hrăni cu ele, că îi va fi mai ușor să descopere gândurile nerostite de altădată. Uneori însă, pe cele mai înalte piscuri ale simțirii (cuvintelor), vântul venea să răpească (din nou) trăirea lor. Rezista însă! Nu degeaba o numiseră Speranța! Numele ei avea să fie rostit de fiecare dată când cineva gândea luminos! Și ce putea fi mai înălțător decât credința că vântul și muntele aveau să îi înapoieze faptele-vis și  cuvintele-zâmbete aurii..

20150712_194216

(fotografia îmi aparține)

Clipe

 

Ba se întremează, ba adorm curând.

Parcă sîngerează, parcă teferi sunt.

Inimile însă bat. Ba ea, ba el

Își intoarce plânsă, fața către cer.

Ochi închiși sub pleoape.

Înălțimi pustii. Codri. 

Vaduri. Ape. Clipe. Ani . Vecii.

(Boris Pasternak- Doctor Jivago)

 

2014-06-25 20.38.262014-08-21 10.50.55IMGP1124IMGP1173IMGP1158IMGP115120170101_080551

20150826_155816

Toate fotografiile îmi aparțin