pământ

Norii trec, spre apus alergând,

curcubeul, nuanțe pastel își adună.

Prin grădini le aruncă, pe câmp,

și-n palma-mi întinsă, nebună..

Un dor îmi străbate falanga

un zvâcnet spasmodic, uscat

mă strânge….îți caută urma

și gândul curat!

Pădurea adoarme.

Pe cerul înalt

doar licăr și stea : împreună!

Mi-e brațul inapt să viseze.

Ar vrea,

trunchi să-i fii, sau cunună…

Acoperă pleoapa durerea,

dispare și cerul și visul

In brațele tale mă las

să-ți simt necuprinsul..

 

23-14

(Foto: Chervona Vorona)

Advertisements

Șoapte

Hoinar prin lumea asta amorţită

Sătul de limite şi limitări,

Închipuind o viață liniștită

Descopăr zeci de întrebări :

Unde se scurg atâtea clipe?

De ce nu pot s-ating un nor?

Cum să pricep că cel ce “vede”

Adeseori este un orb?

Când îmi va fi aievea visul?

La cine mă voi spovedi?

Voi recunoaște paradisul,

Sau… doar mi s-a părut c-ai fi?

Și-mi încetează frământarea!

Te-aud șoptind în susur blând:

“Cu cât e mai departe zarea,

Cu-atât aproape-mi ești în gând “!

Fotografiile îmi aparțin

Imaginar (2)

Când ceva se topește, cu siguranță există în apropiere un foc! Deşi nu simțeam încă miros de fum, o ceață se strecura abia perceptibil către plaja pustie, dinspre adâncuri. Și din câte înțelegeam, ceața nu putea topi nimic, în afară, poate, de formele din jur, contururile pădurii din apropierea plajei! Câteva stele desăvârșireau tabloul ceresc, dar privirea-mi, încă fixă, nu reusea să se bucure de partea aceea (“superioară”) de creație. Număram mecanic valurile ce se izbeau de țărm. Păreau a fi încercări neobosite ale mării, de a cuceri uscatul! -“Măcar puţin”, părea că îngână valul cel fără putere…”să pot cuceri măcar câteva”…. “-Firicele de nisip”? am întrebat, fără să știu cui mă adresez.

– „Gânduri”!

M-a trecut un fior! Vorbise glasul acela mieros, din spatele meu. Nu eram curioasă să îi ştiu chipul. Aș fi vrut mai degrabă să pot să mă ridic, să părăsesc locul acela mort în nemișcare, să alerg spre realitate! Ceața începuse deja să reconstruiască propriul ei tablou. M-a cuprins tăcut, cu brațe puternice! Două perechi de brațe! Două? Cine mai are două perechi de brațe? Mă așteptam să tremur, sau măcar să se închege ceva din ceea ce simțeam că se topește: curajul! Părea că vin spre mine, de pretutindeni, brațe, palme răsfirate în evantai, și mi se lipesc, aspre, pe trupul înfășurat în ceață. Nu puteam să clintesc vreun mușchi, însă dorința de a face asta, dispăruse. Simțeam doar valurile toxice și brațele nenumărate care mă obligau să nu mă mișc, să nu gândesc și să accept…

Imaginar

Am pierdut termenul la „descrierea animalelor imaginare” de pe Nautilus. Dealtfel, nu am văzut postul în timp util. Dar, odată zgândărit, animalul acesta mă frământă, îl întâlnesc din ce în ce mai des, aproape că îi simt respirația. Îmi suflă în ceafă și nu pot să nu îl descriu!

Respiră zgomotos și sacadat. Este …ca respirația unui animal hăituit, a unui taur care a alergat ceasuri în șir. Simt că îi este veșnic sete, limba îi atârnă uneori, lăsând urme pe pământul înghețat. Caută ape…. Dulci sau sărate, fără excepție! Bea tot ce curge.Uneori, când nu sunt atentă, îmi soarbe gândurile cele mai luminoase. Îmi lasă însă, doar iluzia lor. Ele nu mai pot deveni realități.

….

Ne-am întâlnit pe o plajă, într-o noapte fără lună, în finalul unui noiembrie îndepărtat. Credeam atunci că sfârșitul îmi este foarte aproape…

În întuneric, Noctiluca, creează împresia de altă lume. Lume în care nu există temeri , frici, boli..o lume a zeilor! Aici, ființe imaginare, mici, albastre, se apropie de țărm și îl acaparează. În fiecare noapte mai mult, mai aproape de adăpostul meu! Deși frumusețea acestui moment este greu de reprodus, ceva mă face să fiu în gardă! Anume faptul că tot ce este desăvârșit, nu este uman! Așadar, nici nu poate simți ca un om (pentru că omul este supus păcatului, grșelii, dorului) , nici nu poate dărui ca un om (din suflet adică, pentru că numai un om poate avea suflet) ! …gâfâiala aceea animalică..mi s-a părut? Vorbește! Da! Cineva, lângă mine, în spatele meu, cu o voce desăvârșită (deci inumană), șoptește ceva despre: val, far, pânze…incoerent, dar dulce! Extrem de dulce! Priveam nemișcată marea, cu spatele sprijinit de copacul acela cu scoarță groasă, cu pupila fixată pe nemișcarea întinsului de apă, dar cu toate simțurile în alertă. Simțeam că vocea aceea îmi pătrunde în piele, moale , ca apa de ploaie, se întinde, alunecă, parcă o pot înghiți, pătrunde în capilare, o simt cum îmi circulă prin vene, urcă spre inimă… Am văzut mai apoi urmele: copite! O singură pereche! Biped. Biped? Cu copite?… Singur. La fel de pierdut ca și mine… Pe tărâmul zeilor. Doar mai viclean! Ajunsese în spatele adăpostului meu. Și? Nu îmi era teamă! Nu s-a clintit nici un mușchi, nici o frunză, nici un deget nu s-a mișcat. Doar „ceva” începea să se topescă în lăuntrul meu..

(va urma)

poluare in Hong Kong 2

( Foto: „Noctiluca Miliaris”  Google)

gând ales

sunt gândul îmbibat cu tine.

mă-ntreb de-i rău sau de e bine

să vreau să fiu ,sau foc, sau gheață

sau asfințit sau dimineață

sau fluture sau cufundar

aprilie sau făurar.

răspuns nu am

dar mă predau.

și picur dulce și amar

pe deal, pe vale sau pe șes

pe urma gândului  ales

printre trifoi sau printre vii

pe unde-ai fost și nu mai vii..

 

 

Sumi Jo

1-Sumi Jo sings Frühlingsstimmen (J. Strauss) 조수미, 봄의소리왈츠 2- „O Mio Babbino Caro” (Giacomo Puccini) 3-Sumi Jo – Verdi – Rigoletto – Gilda – Caro Nome Sumi Jo, a Grammy Award-winning South Korean soprano, had been scheduled to perform alongside three top orchestras in mainland China. The native form of this personal name is […]

via 1- Sumi Jo sings „Frühlingsstimmen” (Johann Strauss). 2- „O Mio Babbino Caro” (Giacomo Puccini). 3- „Rigoletto – Gilda – Caro Nome” (Giuseppe Verdi). — Flow Art Station    

 

Neomul

DSCN0091

Foto : Nautilus

Poate că în spațiul acesta a fost concepută!

Pentru unii, amestecul de culori, de mirosuri, de sunete, ar fi „prea mult”, ei nu văd  aici nimic  spectaculos  sau de admirat! Pentru ea, era locul , momentul cel mai bun și cel mai potrivit spectru coloristic! Citise în cărți despre păduri fără sfârșit, despre văi și munți pe care spera să îi vadă cândva. Când? Atunci când sufletul i se transforma în aripă! Atunci simțea că privește toate aceste locuri de sus și poate să se bucure de ele  în voie, netulburată ! Se apropia cercetând grohotișuri sau scorburi neatinse de ochi, neîntinate de priviri sau atingeri umane. I se părea ininteligibil modul în care se producea acest act! Ea era oricum greu de înțeles, iar dacă ar fi povestit și altora, probabil ar fi părut și mai ciudată decât era de fapt.. Tăcerea i se părea atunci virtute! Ce cuvânt ar fi fost atât de plin de înțelesuri, de sensuri sau trăiri, ce expresie ar fi putut reda frumusețea încifrată a acelui spațiu? Hoinărind în tihnă, pe sub cioate și ochiuri de apă, atingând uneori câte un izbuc, radia mulțumitoare, că încă mai poate străbate zeci și mii de hectare de frumos! Inextricabil însă,era „ce”anume o putea ridica până într-acolo! De cele mai multe ori conștientiza sentimentul acela , după ce pierdea din vedere coama unduioasă a unui  anume deal . Sub el se întindea în tihnă un râu pe ghețurile căruia și-a purtat cândva, în suflet, dragostea! Atunci, aripa începea să tremure de emoție și tot ce era frumos, liniștit și verde , îi inunda sufletul. Se ridica încet, ca un nod în gât, trecea dincolo de real și plonja în imensitatea albastră a cerului-coloivie! Răsăreau pe rând, liniști liminare, aducătoare de mângâiere, licurici, stele înghețate, sori, noian de frunze, mesteceni, viețuitoare sălbatice abia vizibile, suflete încătușate în trunchiuri de arbori.. Și de câte ori ar fi vrut să îndrepte ce era strâmb! De câte ori ar fi ridicat spre dreptate lăstarii frânți! Ar fi oblojit răni, ar fi vegheat zile în șir asupra scoarței bolnave, ar fi netezit cutele trecerii anilor, cu palmele amândouă și sufletul tot!

Să îți dezvelești sufletul prin cuvinte, este ca și cum ai lăsa pe alții să creadă că ești o pădure care așteaptă să îi fie numărate frunzele..