cromatica

via cromatica — dan moldovan     

Aș fi spus despre frumusețea ei ..

Ce ar fi dacă aș fi parte din acest tablou? Cum aș simți  albastrul electric al  brațelor ridicate spre cer? Artere, vene ce duc către înalt frumuseți sortate din inima pământului, miros de reavăn și umed, amețitor gând sângeriu, transfuzie de viață în moarte! Ce sentiment trebuie să fi avut verdele când a început să se topească în galben? Descompunere? Sau copmpunere? Cele câteva frunze, rămășițe ale unei frumuseți apuse, simt oare cât sunt de fragile?

Licurici închegați în aripi de pasăre călătoare! Piruetă a timpului în miezul acestei toamne sfâșietor de frumoasă! Aș vrea să pot să ating verdele acesta, să îmi trec degetele prin el, să mi-l întind pe obraji, pe piept, să strâng degetele în pumn și să picure portocaliu. Genele de lumină să mă străbată ca un fior de jos în sus și în timp ce îmi ating inima, să șuiere a undă de melancolie…

Mulțumesc Dan Moldovan pentru acest prețios moment!

Advertisements

Vector

 

 

 

 

 

de tot ce era alb.

mi-am golit sufletul

că m-ai putea înțelege mai bine – dacă ți-aș vorbi mut

Și pentru că mi-am imaginat

încep călătoria spre lumea curcubeelor monocrome!

nimic nu se mai poate schimba

îmi spun că

Dar cum toate

că nu mă târăsc.

doar pentru a avea iluzia

cu susul în jos

lumea aceasta

Am întors

 

b49f130e4d4a067d6f7bf1b498b7d06a

 

Vis de mlădiță

 

ccc64330a5269cdc726f97e8e888da82

(foto: Kiss Andreea Photograpy)

În timp ce muguri se zbat să traverseze venele mele noduroase, gănduri primăvăratice îmi cresc în inimă și pulsează fără rușine, explodează în alb, subțiind pojghița ce mă desparte de soare! Emoția îmi schimonosește degetele gri și încerc zadarnic să cuprind cu brațele-mi crengi, nesfârșitul verde. Târziu zăresc lama ce lucește vesel în dreapta călăului. Și mai târziu, simt petale atingând gheața. Aripi perechi, mereu câte una în plus, căutând în adâncuri floarea perfectă, cu petale în număr par. Îmi zâmbește înghețat, din lumea de dincolo, în nopți cu lună plină, ramura în care aș fi vrut să trăiesc ”altoi”…

 

Acasă

Mi-ai răsărit din orizont întunecat, mi-ai strălucit pe unde negre…aş vrea să mai rămâi . Să-mi încălzești zâmbetul strâmb. Şi verde!  Mi-ai sosit gând rătăcitor, stea călătoare, val neliniștit. Îmi tulburi ochii și pleci. Te înalți și îmi șoptești de fiecare dată: „iubește ce visezi”- iar eu nu am alt vis decat ”acasă”!

11659344_1136365153045848_7291859170148593840_n[1]

Colivia

Cu certitudine, am simțit că o cunosc! De când i-am citit primele cuvinte- printre cuvinte. Nu era posibil să ne știm. Locuiam în orașe diferite, la sute de kilometri distanță. Dar îmi doream să o cunosc! Permanent îmi spuneam că voi călători special pentru asta! Timpul însă a găsit că e mai bine altfel. Ne citeam cu mai multă atenție. Fiecare necuvânt era înțețes corect. Și asta, mă bucura nespus! După o vreme, discutam parcă mai personal (fără a ne fi cunoscut în fapt). Continuam să mă mir cum reușește să îmi simtă zbaterile sau emoțiile, cum reușește să găsească sensul cel mai potrivit al cuvintelor sau tăcerilor mele. Citea printre rânduri, și dincolo de punct! Am simțit-o apoi retrasă, timidă, discretă. Dorința mea de a o cunoaște creștea direct proporțional cu închiderea ei . Apoi eu am tăcut, ea a sesizat, fără greutate, mi-a știut dorul, mi-a simțit încercarea de a dori să mă înalț, dar încă nu… Îți mulțumesc acum pentru asta! Uneori necunoscuții pot avea ochi cu care să vadă până în adânc de suflet, în timp ce apropiații nici nu bănuiesc tulburarea. Oamenii care reușesc asta, mi-i doresc prieteni! Unii îmi rămân prieteni. Nu este nevoie de multe cuvinte, nu trebuie să le explic amănunțit, ei înțeleg. Este suficientă o privire pentru a fi siguri! Privirea aceea scurtă, cât o bătaie de aripă, iar cuvintele dispar. Rămâne zborul . Uneori în tandem. Alteori…. multitudinea aripilor care se ating, produc o urmă de rețea, conexiunile se fac rapid, fără efort, astfel încât poți simți cuvintele aproape fizic. Cred că am deviat de la subiect. Intenția mea este să îi mulțumesc acum! Știu, a trecut deja mai bine de o lună de când am zărit sclipirea din ochii tăi! M-am tot gândit cum să îți spun cât de mult apreciez sinceritatea și sufletul tău! Cât apreciez munca pe care o faci și răbdarea pe care o exersezi, dragostea pe care o reverși asupra copilului tău și liniștea din inima ta! Migala cu care lucrezi în atelier, imaginația și tăcerea ta! Știu, gândurile ei, nu sunt ” doar niște cuvinte„ ele reprezintă un zbor, o urmă pe cerul fiecăruia din cititori. Zborul ei nu este în imensul albastru, ci se citește poveste într-o colivie! După ce vei fi eliberată, vei gusta curcubeul și pe măsură ce te vei înălța, apropiindu-te de verde, vei ști de ce mi-ai dăruit o aripă! Să îmi faci zborul mai ușor, să mă bucur de cuvinte-fluturi!

Onorată să vorbesc despre tine, Daniela!

wp-image-1007111264

wp-image-1369123305

Aripa verde am primit-o în ziua în care ne-am cunoscut!

Mulțumesc, coliviadefluturi  !

Hărți

 

 

Să fie oare aceasta harta pe care va trebui să te caut? Voi urmări umbra crengilor pe cer și în clipe prielnice, o voi atinge. Chiar dacă pare de neatins. Mlădițele s-au oprit din a crește, au o limită pe care nu o pot trece. Nu ne era îngăduit! Va trebui să îmi resuscitez de câteva ori speranța… Dacă o să îmi răsari ca un hățiș? Voi îndepărta fiecare formă creată, voi ridica fiecare piatră a norilor și te voi chema pe nume ! Poate că mi te vei arăta ca o plasă de fluturi . Voi veni cu alaiul meu de gânduri, ne vom năpusti asupra buzelor tale! Ori încrengătură de vise? Am deslușit fiecare necuvânt al tău. Ne-am purtat frumusețea în interiorul sufletelor noastre, arareori ghicea cineva ce strălucire putea emana ea! Vei fi oare în seninul dintre brațele verzi? Așa ne erau hainele în sfârșitul acela de vară, ca și inimile! Mi te arăți în vise ce dor. Așa te-am purtat toată viața. Fâșii de lumină imatură, cursuri de râu fără sfârșit. Albia gândului de tine am umplut-o cu sfere luminoase , le arunc spre înalt, amețind verdele, încerând să îl ating veșnic. Să fii oare în tunetul care îmi rănește timpanul? M-ai văduvit de bucuria de a-mi fi strop. Mi-ai răcorit retina cu boabe mici , de rouă fierbinte, arătări a ceea ce nu s-a aflat. Încă!

 

 

 

(Foto : Alexandre Chabot- Leclerc)  Sursa: http://www.amusingplanet.com/2015/09/crown-shyness-peculiar-natural.html

 

Alba

nefes&breath

(Foto: Nefes&Breath)

Peste tot verdele din lume, se abate periodic gândul zgribulit al toamnei. Ciclic, neostenit, fără ezitare, abrupt. În potopul de verde, caut cu disperare începutul, mugurele, firul nevăzut care face posibilă naşterea bobocului de floare, zbuciumul abia zvâcnit al valului verde-albăstrui, coconul din care va zbura peste o vreme fluturele. Ca și primăvara, toamna mă emoționează prin ceea ce aduce în colorit, în aromă, în amintire.

Alba, locuia în palma Primăverii. Îndrăgea nespus atingerea ei delicată și mereu își dorea să aducă bucurie prin alegerea pe care o va face.Aștepta cu nerăbdare ziua în care preaplinul inimii Măriei Sale, avea să se reverse din nou asupra unei sfere verde-albăstrii, iar ea va fi liberă să aleagă unde își va petrece cele 92 de zile de libertate absolută. Avea posibilitatea să se adapteze oricărei specii. Putea fi orice și-ar dori! Mereu alegea altceva, își dorea să fie când fulg (la început firav și moale, care pe parcurs se transforma într-o pană din ce în ce mai albă, iar în final avea să fie ținută in mână de oameni, păstrată cu grijă într-un suport numit ciudat ” călimară”), când  mugure palid, lucios,( ce se va închega petală, care va atinge în joacă fruntea unui tânăr oacheș care se ascunde sub meri înfloriți). De data aceasta s-a găndit mai mult înainte de a alege. Ar fi vrut să rămână mai multă vreme, cât mai multă,  în locul acela larg și plin de miros de iarbă crudă. S-a gândit să fie spuma valului de mare. Și a fost! Doar că acesta avea să fie, fără ca ea să știe, ultimul ei început! Onoarea de a fi dantela valului , se acorda doar celor ce erau gata să moară. Ea era nemuritoare! Cum avea să aleagă așa ceva ? Stăpâna ei îi va permite? Dacă o va supăra cu mofturile ei ? Totuși, a ales! Iși dorea doar să încerce să înțeleagă cum va evolua ca și sferă multicoloră , aparținând necuprinsei mări, se și bucura la gândul ca va atinge poate vreun peștișor, sau poate un căluț de mare o va întreba cum este lumea de dincolo de perdeaua vălurită! Primăvara a privit-o cu dragoste și a înțeles! Nu ar fi putut să o rețină. Cândva poate că i-ar fi reproșat că nu i-a permis să cunoască îndestul Pământul. Așadar, minuscul bob de apă sărată, se strecura neobosit printre fire grele de nisip, căutându-și mereu valul.. Uneori atingea trupul câte unui om, dar de cele mai multe ori acesta încerca parcă să o strivească. Aluneca atunci grăbită până la poale de mare, pentru ca imediat să fie aruncată cu și mai multă putere, asupra altuia. Dacă ar fi știut!

Ar fi ales, poate, să fie lacrimă! Atunci ar fi izvorât din primăvara unui verde blând, i-ar fi mângâiat obrazul lui de OM, ar fi poposit pentru o clipă pe ”arcul lui Cupidon”, și ar fi sfărșit înghițită cu sete, de cel pe care și-a dorit dintotdeauna să îl cunoască până în măduva oaselor!