fuior

Dacă aș fi un zâmbet molcom

pe fața unui om pierdut,

mă tem că are să îl doară

dorința mea de necrezut..

Ar fi o haină nouă , poate

o vagă tentă de-a ierta,

o nebunie… se prea poate!

Sau chiar mai rău: ar deranja!

Ar deranja să vezi lumină

Acolo unde crezi că nu-i?

Sau e mai greu să vezi obrazul

purtând povara dorului?

Aleg mereu să fiu scânteia

ce aruncată-n albe zări

se-ntoarce, caută genunea și

luminează întristări!

265

Sursa

Advertisements

vid

…. și atunci sufletul ni se golește, ochii nu mai pot privi limpede, gândurile nu pot să se urmeze liniștit, unele pe altele, ci tăbară urlând , pe amintirea ultimelor cuvinte

frânturi de discuții, râsete, momente frumoase, din „cele mai vechi timpuri”, ultimul telefon, primul nepot, întâia zi de școală

vuietul prelung din adâncul ființei , fără lacrimi

tăcere, suspin, gând liniștit, vaiet, dor, lacrimă

mult așteptata lacrimă, strigăte mute, regrete, amintiri, lipsă

haos, nesomn, păreri, vorbe, carusel de trăire

gând, gând, gând…

tempo-perdido-com-a-vida-dos-outros[1]

( foto:Heartland)

*

Surreal Black and White Photography by Silvia Grav On Flickr page | Behance Madrid-based photographer Silvia Grav‘s work is best described as “surreal.” Paired with poetic captions that Google Translate simply doesn’t do justice to, each black-and-white photo manipulation holds a deep artistic meaning. Of course, surreal photography isn’t always ‘pretty.’ Much of her work […]

via Surreal Black and White Photography by Silvia Grav — FLOW ART STATION

picătură

                          De unde ar trebui început, încă nu știu.

Poate din noaptea de iulie în care picăturile calde de ploaie, au strălucit ca niciunde în altă parte, în ochii ce mă priveau drept în față. Poate din clipa când am pășit prima dată pe peronul gării „tale” și aceiași nori mi-au plâns pentru a doua oară, în prag de noapte și de primăvară. Sau să fi început de la final, când alergai prin ploaie, tarversând la întâmplare, cu seceta ținându-te de mână și durerea gâtuindu-ți inima. De oriunde voi începe, va fi despre timp, despre distanțe, despre gânduri sălbatice, brațe fierbinți, voci domoale și șoapte.

Despre timp

cred că ne arde prin trecerea-i maiestuoasă, ne lasă pleoapele să cadă atunci când ele ar vrea să mai privească o clipă…

Despre distanțe

știu că nu contează! Distanțele se datorează timpului care a trecut până să te găsesc. Acei ani kilometrici i-am adunat într-un nor de cuvinte, pe care l-am eliberat din când în când, cu condiția ca el să lase să alunece uneori gânduri lucide. M-a întunecat însă dorul și am pornit să gonesc după nori, cu speranța că va fi suficientă lumină încât să il pot recunoaște. Dar distanța era din ce în ce mai mică și desușeam mai mult chiar decât speram: realitatea!

Gândurile au năvălit sălbatic

neașteptat, spărgându-mi timpanele și cerând cu disperare să cumpăr timp, să străbat distanțe, să te caut în orice voce joasă, în orice gest hotărât și definitiv. Să te strig în timp ce urc munți și cobor în inimă frânturi de conversații, sunete, gesturi ..

Brațele

mi-au alunecat pe lângă trup, inerte. Fierbinte era doar fruntea. A mea și a ta deopotrivă. Vocea era aceeași și ai șoptit „ ai trecut pe lângă mine fără să mă vezi. E oare posibil?”

Iar pentru mine nu a mai plouat!

 

dubii

Februarie.

Zăpezi imaculate, drumuri închise. Pe alocuri, cei mai curajoși își scot mașinile. Am îndrăznit să fiu cea care face urme prin zăpadă! Pe jos însă! Simplu pieton. Dimineața devreme. Liniște neobișnuită. Aud totuși un motor! Ce bine ar fi să fie un coleg, să nu mai fiu nevoită să tremur din toate încheieturile… (nu știam ce vreau!) Desigur, era un coleg! Cel mai brav și cel mai ”șef”.El însuși! Am urcat repede, suflându-mi în pumni. Circulam pe o străduță îngustă, cu sens unic. Râdeam și povesteam cu entuziasm cât de mult îmi plăcea iarna în copilărie. În lateral, zăpada depăsea 30 de cm și gheața de sub ea era așa cum trebuie să fie de fapt în iernile geroase! În general cred că directorii conduc la fel și de plouă și de ninge! O clipă de neatenție din partea superiorului meu și într-o curbă stransă a apărut (nu se știe cum) o altă mașină, din sens opus însă. Având în vedere că era o singură urmă, și noi și ei circulam pe ea, însă din sensuri opuse, o „minune” urma să se întâmple. Și pentru că prea târziu am realizat cine erau cei de pe interzis, șoferul, extrem de rapid, mi-a lipit o palmă după ceafă, cu viteză uluitoare și direcție sigură. În urma momentului a urmat maxima apropiere de parbriz, eram chiar gata să mușc din el , deoarece nu îmi pierise (încă) zâmbetul de pe față! Câteva clipe mai târziu (după ce ”mai  marele” a oprit mororul și a scos șervețelele să mă ștergă la bot), am înțeles că de fapt, a vrut să se sprijine cu palma de tetieră, pentru a putea privi înapoi, să ne retragem cumva… Dar dacă nu??

Îmi amintesc însă asta

Sursa

Lumea mea

În toate câte le primesc, te știu aici, mă ții de mână!

Dar nu știu dacă mai iubesc un val de jad sau clar de lună,

Nici dacă plouă nu mai știu, nici dacă plângi sau de te mânii

Nu știu pe unde să privesc , să pot să văd râzând petunii.

Îmi pare glasu-ți ostenit, și visul mort . Și pielea mâinii

E aspră, verde, ca un cort pe care l-au întins nebunii

Să-și râdă-n el întâia clipă în care au iubit salcâmii!

Mi-e pieptul freamăt, dorul mut iar mâna dreaptă înghețată.

O port într-un manșon de lut, inertă, rece, nemișcată.

Se poate să mă amăgesc, să nu fii practic niciodată

Acel la care mă gândesc. Ci să-mi fii… lumea! Lumea toată!

Să-mi fii luciditatea vreau! Să îmi fii miezul în gândire.

Să mă atingi, ca pe-un cadran, ca pe o veche amintire

A unei veri trecută-n rai, din bruma asta de iubire…

10299082_551888641597601_7212815060359381899_n[1]

(foto: Leszeck Paradowscki)